samedi 19 novembre 2011

Redivivus nu-stiu-ce

   M-a dus viata exact acolo unde nu credeam sa mai ajung vreodata...si bine a facut. Adica,si daca n-ar fi facut bine,tot asa as fi spus : pai ce,poti sa te-mpotrivesti vietii ? Poti,da,dar nu iese bine... . 

N-am mai scris de mult aici,iar între timp s-au întâmplat lucruri multe-multe, asa de multe ca m-ar ajunge sa umplu o carte. Nu speram sa mai vad padurea ecuatoriala,nu gândeam sa mai simt Mistralul prin bereta,îmi pusesem amintirile-n ordine,si totusi ...totusi uite ca amintirile au devenit realitati,banuielile-certitudini,sperantele-fapte... . Si toate astea (aici,sala se ridica în picioare..) datorita dârzeniei mele,curajului si spiritului (urale) ...chiar,care spirit ? Nu,amintirile au devenit realitati pentru ca aveam nevoie de niste adrenalina,iar banuielile au devenit certitudini pentru ca nu mai aveam solutii. Una din sticlele astea (nu mai stiu care) am baut-o pentru fostul CCH  Anastasiu. Nu prea mai vorbim,între gradele noastre (alea de pe piept,nu alea din sticla) sunt multe trese de numarat si nu ne-ajng degetele pentru asta,dar mie îmi pare omul care a reusit o viata (parerea mea...) perfecta. Urmatoarea sticla o s-o beau pentru voi,în amintirea zilelor când scriam pasionat despre tot soiul de lucruri care atunci erau memorii. Astazi,îmi sunt asa de aproape încât îmi vine sa ma întorc la zilele alea de demult.   


 P.S Nu gasesc poza cu sticlele (o sa ma ierte lumea,sper) dar va pun una cu placa GROM-ilor de la catedrala din Wroclaw. Ce cautam la Wroclaw,cum a fost cu GROM-ul...zilele astea va povestesc. Sa treaca gradele din sticlele alea pierdute,si va spun. M'tenez pas rigueur,M'ssieurs-Dames...


lundi 31 janvier 2011

Zatoichi

 Tipul asta din titlu e un personaj de foileton japonez,un maseur itinerant care pretinde ca e orb. Practicant de  iaido ,foiletonul e povestea calatoriei lui prin viata. "Cu ochii-nchisi,vezi mai bine oamenii",spune Zatoichi.

 Acum ceva vreme ma gândeam sa scriu cum mi s-a parut mie Afghanistanul. A fost,totusi,un "teatru" serios,poate cel mai serios din punct de vedere al riscului fizic,si mai ales a frecventei riscului ala. Am avut norocul sa ajung acolo când aveam deja destui ani de serviciu,si chestia asta mi-a ajutat foarte mult.Si mie,si superiorilor mei,unii tinerei-tinerei. Voiam sa scriu - nu neaparat despre ce si cum faceam pe-acolo,eu si camarazii mei- ci despre cum am perceput eu atunci lucrurile si cum le vad acum,cu un oarecare recul .Voiam sa scriu,dar m-am luat cu ...viata si am amânat. Asta pâna acum câteva zile,când maimutarelile pe care le gasiti pe posturile de mai jos m-au facut sa revin pe chestia asta numita blog. Într-un fel,îmi pare rau ca am fost atât de brutal. Sunt convins ca -daca asta s-ar fi întâmplat acum doi ani- am fi râs,si eu si camarazii mei. "Vrei sa vii în Afghanistan ? Vrei sa te joci de-a vânatorul de talibani ? Vrei sa fii ca noi ? Vino,domnule,vino si ramâi aici ! ". Si am fi baut o bere,doua,noua... noi între noi.

 Mi-am regasit,însa,pentru o zi-doua,niste reflexe pe care încerc din rasputeri sa le sterg din min(t)e. Acolo,în armata unde am fost eu,sunt multi oameni care vin din multe parti ale planetei. Sunt o multime de tipi bine,seriosi,dar si altii -multi si ei- care în viata dinainte au fost spargatori,borfasi,hoti de buzunare,dezertori,escroci. E o fauna întreaga. Ei bine,frecându-te ani întregi de tot soiul de oameni,de toate natiile si toate religiile si culorile posibile,încet-încet,pe nebanuite,începi sa devii foarte selectiv : bagi mâna-n foc numai pentru tine si cei care au fost cu tine. În rest,încerci sa te tii departe de cei pe care nu-i cunosti.
 Mai e ceva : oricine a trecut vrodata prin procesul de selectie de la 1er Règiment Etranger stie cum e cu Gestapo-ul. Sunti niste neni acolo,unii dintre ei par pur si simplu oamenii nepotriviti la locul nepotrivit : caporali,caporali-sefi,subofiteri superiori... . Treaba lor,dincolo de a evalua capacitatea pulmonara si rezistenta psihica a candidatilor,e sa vada cu cine au de-a face. Dincolo de verificari prin STIC,Judex,SIS,etc.,e important sa stii cine e persoana care bate la usa si vrea sa intre. Sigur ca se fac tot felul de stagii cu politisti si jandarmi,sigur ca exista tot felul de cursuri...dar e ceva care nu se poate învata -dar pe care se mizeaza destul de mult : trecutul celor care fac parte din acel mult-hulit Gestapo (hulit,caci nimanui nu-i place sa ajunga vreodata la OSPR sau la DSPLE,sa dea interview-uri).  Pe scurt : se pun acolo oameni care sunt asa de buni gradinari,încât e dificil sa le vinzi castraveti. Nu e imposibil ,e doar dificil.
 Ei bine -si asta e motivul pentru care spun ca într-un fel îmi pare rau- eu am luat ca pe un afront personal o chestiune care de fapt e doar o tulburare narcisica a unei persoane. E o boala mintala,cunoscuta,catalogata.Nu stiu de ce am asteptat eu luni întregi sa mi se spuna "bai nene,am încercat si eu marea cu degetul...îmi pare rau,scuze,bla-bla".  Mi-am amintit cazul doctorului Romand,tipul acela care a pretins o viata ca e medic la OMS si care a sfârsit prin a-si omorî familia. Mi-am recitit indignarea internetizata (ce sa-ti spun ! m-am indignat ! nu s-a mai învârtit Pamântul de indignarea mea!) si tot stau si ma gândesc : oare e mai bine sa fii precum Zatoichi asta din titlu,sa pretinzi ca nu vezi si sa tai dintr-o bucata cu sabia,sau sa tii ochii deschisi ?
 Înca nu stiu. Ma duc sa ma culc,sa "supraveghez plafonul" cum se spunea pe la noi. Când dorm,nu mai am nici o întrebare.

dimanche 30 janvier 2011

Draga,draga Surry

 Am citit cu sufletul la gura (vorba vine) dezmintirea ta. Nu e vina mea ca oamenii,asa academici si doctoranzi si specialisti cum sunt ei - nu stiu sa citeasca. Pluta cu care esti tu e pluta dumitale,dopul meu e dopul meu. Dopu`la pluta. Nici eu nu doresc sa fiu asociat povestirilor de pe pagina ta...nu de alta dar nu am calificarile necesare pentru a traduce în limba româna ce scrii tu acolo,si nici suficiente resurse pentru a merge pâna la capatul postarilor tale. Asa încât reafirm : Pluta ta (scuze pentru cacofonie) si Dopu`meu sunt doua lucruri complet diferite. Despre a-ti arata ca sunt barbat...nu te supara dar cred ca o sa trec peste aceasta demonstratie. De gustibus...,vorba unora.

 În alta ordine de idei,sa stii ca regret sincer ca nu esti în slujba nimanui. Îti doresc curaj si numai bine în cautarea unui loc de munca.


samedi 29 janvier 2011

Morti,raniti,eroi si copii.

 Acum câteva luni,în plina criza româneasca,am cumparat o masina. Nu cine stie ce limuzina, o chestie destul de încapatoare pentru mine si câinele meu. Cilindree mare,însa. As fi putut sa înmatriculez masina aia oriunde...ma rog,aproape oriunde : în Franta,în Bulgaria,în San Marino. Ei bine,m-am gândit ca daca tot am acte românesti,daca tot folosesc soselele românesti si tot e România în criza,hai sa fac si eu un pustiu de bine si sa înmatriculez autoturismul în România.Când am cumparat masina,impozitul era de 2.700 RON. Anul asta,din diferite ratiuni pe care numai guvernantii le pot explica,e de 5.200 RON. Mai pun si suta de lei si ceva pe care  o platesc pentru apartament,si ajung la vreo 5.400 RON. Astia sunt banii pe care statul mi-i ia ca impozite. Adica vreo 400 RON lunar,contributia mea la mersul lucrurilor...pe-aici.

 Ei bine,ma gândeam ca o parte din banii astia (sper ca nu toti) ajung si la functionarii din armata,politie,servicii speciale,etc.  Vazând "cazul Sandulescu din Afghanistan" ma gândeam ca e de neacceptat ca astfel de "chestii" (altfel nu stiu cum sa le spun)  sa existe într-o societate care este -oricum- la pamânt. Refuz cu obstinatie ideea ca parte din banii mei merg catre niste domni si doamne care cautioneaza -fie tacit,fie implicit- existenta unor astfel de cazuri. Politisti care îl deplâng pe "eroul Bobi",mort în "teatre" dupa 8 anisori de lupte crâncene duse pe Messenger si probate pe Facebook.Militari care zâmbesc complice la afitmatii de genul "prietenii stiu de ce spun ce spun..." . Eu unul refuz sa cred ca asta se poate întâmpla. Si,totusi,se întâmpla.

 Eu nu sunt o persoana scolita,si nici nu am o educatie iesita din tipare. Dar,asa cum sunt,dincolo de doctorii în tot soiul de chestii care nu stiu sa acorde subiectul cu predicatul,dincolo de militarii de carton care se plâng pe la TV ca li s-a taiat din pensie dupa o viata petrecuta frecând menta si militarii în termen,dincolo de mortii (reali,acestia) din Irak si Afghanistan,mie mi se pare ca lumea traieste într-o mare farsa,în România. Nimic nu e ceea ce pare,nimeni nu e ceea ce pretinde,niciodata lucrurile nu sunt asa cum se vad. Daca acel "caz Sandulescu" ar fi fost doar un fapt divers,nu ar fi fost nimic grav. Dar mie mi se pare ca e o ilustrare perfecta a unei stari de fapt. De aici a si rezultat încrâncenarea mea (aparenta) în a demasca un mincinos ordinar. Sintagma aceea din filme, "nothing personal,just bussiness" ar trebui inversata : it`s very personal. Refuz sa cred ca eu platesc oameni care realmente cred ca orice fiinta vorbitoare e om,si orice zboara se manânca.

 Refuz,drept care am luat masuri. Am radiat autoturismul din România,si fac cinste statului cu suta aia de RON,impozit pe casa. Poate sa faca ce vrea cu banii aia,inclusiv sa plateasca niste copii sa se joace de-a lucrurile serioase. Dar sa nu se astepte sa fie luat în serios,statul,când defileaza cu astfel de trupe.

FaceBook and Face-Hook

 Hai sa va explic,repede-repede ca e târziu :
1. Avem un personaj prezent pe FaceBook
2. Avem un nene care are niste neni prieteni care asta fac tot timpul : cauta oameni prin lume. Si îi si gasesc ! Si nenea care are niste neni prieteni s-a saturat pâna-n gât de rahatul asta cu forte speciale ,cu morti prin teatre si circuri. Asadar : se iau nenii prieteni,aceia iau un "progiciel" (asa-i zic frantujii,la noi se cheama software ) si cauta. Vreo 5 ore cauta,dar gasesc.


 Si gasesc acolo unde se asteapta mai putin : pe un site...civil.
 Deci nu mai e francez,e român. Nu mai e francez si nici român,e englez. Nu e nici francez,nici român,nici englez,e american. Nu e în Irak,nu e în Afghanistan,ci...în Emirate. Si nu e razboi,ci e exercitiu. Nu e S.A.S,ci e U.S.A.F. Daca nu e nici S.A.S si nici U.S.A.F,ce e ? Un mare rahat,asta e.

 Buuuun. Ora fiind înaintata nu-l mai caut si pe eroul mort în teatru dupa 8 (opt) ani de operatiuni. A murit prin Messenger,nu asta e important. Lasam masinariile sa se odihneasca un pic. Revenim cu amanunte.

 Merci bien la "Gestapo".

vendredi 28 janvier 2011

"Sandulescu"

 Sa nu ma întrebati cine e baiatul asta,ca ar fi luuuunga povestea. Cine e în viata reala e limpede,cine e pe internet ...ma uit si eu si ma mir. Omul e polivalent,a "facut" Irak-ul si Afghanistan-ul ,are o multime de poze gasite pe ici-colo,ma rog. Ce e mai nostim,e felul în care prietenii lui de Facebook sufera pentru tot felul de oameni inexistenti,necunoscuti : moartea lui Bobi la dracu-n praznic (Bobi asta fiind doar o poza)  tot felul de poze care ne explica cum a trecut baiatul Sandulescu prin foc si sabie ,cum si-a pierdut camarazii,cu a facut si a dres...sau -cel mai nostim- domnul care spune "sunt mândru sa traiesc în acelasi timp cu tine" .  Râdeti,fratilor,râdeti. Ca e de plâns.

 Cu un bemol : domnii si doamnele care admira acest energumen chiar sunt -în mare parte- politisti si militari români. D-aia adevarati. Chiar or fi ? Ma întreb,din ce în ce mai serios...

 Ia uite :

IMPOSTURA LA ROMÂNI. CU SI DESPRE MILITARI. Update : 31.01.11

 Totul a început cu o poza,pe un site. Cineva -un amic,banuiesc- mi-a trimis link-ul. Fotografia era asta :   iar textul,vedeti bine,spune Andrei Sandulescu din Afghanistan. (adica el e cel în uniforma din fotografie,sau el e cel care a facut fotografia) Adica e sau militar,sau corespondent de razboi.
Imaginea asa cum apare pe site-ul ziaristionline.
 Era mica fotografia aceea,dar dupa ce am purtat CIRAS-ul si Arktis-ul vreme de 18 luni nu am putut sa nu le recunosc. Uniforma franceza,Minimi-ul cu breteaua Kastinger...iar cel care aparea drept Sandulescu îmi parea cunoscut. Sau,m-am gândit,poate ca acel Sandulescu facuse fotografia... . Nu poti stii,nu ? Dar mi-am amintit de Tora si Rocco,de patrule,de altercatii cu diversi afghani (mi-am amintit...de parca astea se pot uita) si am decis sa sun un prieten. A facut cariera în public relation,acel prieten. Capitanul Jean-Gael LEFLEM,comandant adjunct al unui grup de commando-montagne de la armata regulata. În plus,de la vânatori de munte.


Cne. LEFLEM în operatiune,fotografiat de T. Goisque

Acelasi Cne. LEFLEM,dar pe care îl cheama Sandulescu.

Tot Cne. LEFLEM,tot în Afghanistan.



 Fotografiile se gasesc pe site-ul lui Thomas Goisque,fotograf profesionist : http://www.thomasgoisque-photo.com/site.php?page=reportages&spec=&id=9#
 Capitanul LEFLEM pe site-ul Ministerului Apararii...ala francez.  http://www.recrutement.terre.defense.gouv.fr/offre-rh-en-video/article/9-mur-videos/373-au-c-ur-bataille

 Capitanul LEFLEM fotografiat de Thomas Goisque. Capitanul LEFLEM în diferite ipostaze. Baiat dragut,cu priza la public. Si,de pe acelasi site,umilul Boribum pe vremea când rupeam bilete de intrare în Valea Alassay.

    
 Ei bine,dragii mei,tocmai pe baiatul ala dragut s-a gândit domnul Sandulescu sa-l transforme în materializarea dorintelor sale.Cu alte cuvinte,eu,capitanul Leflem si Andrei Sandulescu am fost în acelasi timp,în acelasi loc. Mai da-o-n pizda ma-sii de treaba !!! Eu îl stiu pe Sandulescu,i-am înteles problemele,dar îmbracat în uniforma mea...e prea mult. Ca s-a deghizat în politist român,nu ma deranjeaza. Ca s-a transformat în militar român,nici atât. Ca multi politisti si multi militari români îl iau drept unul de-al lor,nici asta nu ma deranjeaza. Ca povesteste oricui orice fel de prostii,si cu asta am reusit sa traiesc. Dar ca sa lase sa se înteleaga ca el ar fi acel militar din pozele de mai sus,sau ca el ar fi cel care l-a fotografiat,e mult prea mult pentru mine. Chiar si corespondentii de razboi îsi risca viata,iar pozele "lui Sandulescu",chiar daca sunt înghitite pe nemestecate de domnul Roncea,ziarist de meserie,pe mine ma enerveaza.Ma enerveaza,ca Afghanistanul ala mi-a mâncat multi ani de viata în acele optsprezece luni).
 N-o sa va mai plictisesc cu subiectul asta,ca lucrurile sunt simple : Sandulescu minte si când respira,domnul Roncea încearca sa scrie un articol,iar daca românii (militari sau politisti) nu sunt deranjati ca un impostor le flutura insigne de serviciu sau arme de plastic pe sub nas...ei bine,la mine e mai altfel. Eu tin si la uniforma pe care am purtat-o,si la camarazii cu care am servit.
 Va salut cu stima si cu drag,purtatori de uniforme românesti,si îmi permit sa va reamintesc : respectul începe cu sine. Daca va lasati infiltrati de tot soiul de poltroni,mintiti si murdariti,sa nu va mirati ca unii fac pipi pe voi,va taie lefurile si va rup statutul în doua. Aparati-va uniformele,memoria si imaginea. Pâna atunci,sa nu va mirati ca lumea râde de voi,si ca sunteti luati drept prosti de oricine. Dovada o aveti mai sus. 
 P.S Domnule Roncea,astept scuzele dumneavoastra. Nu în privat,ci în public. Acolo unde ati spus ca mint. Sau aici,unde va e mai la îndemâna. Militarii (aia adevarati) sunt galanti. Mai ales legionarii.
 Un adjudant chef (e.r) de la Legion Etrangere.
 Boribum pour les intimes.
 P.S 2 Sandulescu,te rog frumos sa traversezi pe trotuarul celalalt când ne-om mai întâlni. Joaca de-a Special Air Service-ul,de-a Politia româna,de-a Armata româna,astea le-am înteles: ai de-a face cu creduli,si te joci cu ei cum vrei. Pe asta cu Afghanistanul facut în uniforma mea,însa,nu o înghit.

 Update 31.01.2011 .  Nu e nici frumos si nici civilizat sa publici corespondenta privata. Dar,cum nu e vorba de o relatie civilizata ci  doar de o porcarie si cum -pe de alta parte- exista un adagiu care zice ca situatiile extrema cer masuri extreme,îmi permit sa public niste poze. Cine stie despre ce e vorba,întelege. Cine nu stie...are noroc.



Bineînteles ca toata lumea e proasta. Nimeni nu întelege asa cum trebuie iar viata merge înainte. Nu ? De asta e bine sa pastram "privat"-ul în privat si publicul sa nu-l luam în calcul. Prostim lumea în privat,si-n public vom cadea -de fiecare data- în picioare.  
Sictirium tremens.

dimanche 12 décembre 2010

Fara toate diacriticele.

Am facut o treaba româneasca : îmi propusesem sa scriu câte ceva despre tot soiul de cretini întâlniti ici-colo,sa mai scriu câte ceva despre armata,si uite ca mi-am pierdut firul director. 
 Eu n-am mai scris de o luna si jumatate aici,si între timp a disparut (din acte) una din cele mai cunoscute formatii ale Legiunii Straine. O sa dispara si fizic,chiar daca undeva se pregatesc niste superbe containere,noua casa a regimentului desertului. Planurile mele,asa lipite cu scotch cum sunt,erau oarecum legate de 13 emè D.B.L.E .
   Voiam sa scriu despre Afghanistan,asa cum l-am trait eu si înca vreo doua sute de oameni. O sa scriu în poze,dar nu azi. De fapt,azi nu am nici o (nicio,pe stil nou) poveste interesanta de spus nimanui. Am trecut doar pe aici,pentru ca e foarte nostim (pentru mine) de vazut cum e posibil ca într-un spatiu virtual sa dainuiasca unele chestii care în viata reala corespun multor ani.

   Daca as avea de ales între a pastra o fotografie,una singura,facuta pe film argentic,developata pe hârtie,si a avea un jurnal personal gazduit precum blogul asta ...nicaieri,eu as prefera fotografia. E plin virtualul de indecenta,de gânduri intime debalate pe tot soiul de site-uri si bloguri si forumuri,în virtual oamenii sunt inteligenti si iubitori de munca si de tara si de valori... . 

   Chestia e ca iesi pe strada,îi vezi live,si se duce naibii totul.  O sa revin cu niste poze si o poveste cât se poate de reala : despre ce înseamna valoarea muncii si a banilor,despre ce înseamna sacrificiul de sine (nu,nu dus pâna la cel suprem) si despre cum se inoculeaza valorile astea : repede,bine,definitiv.

 Connaissez-vous ces hommes,qui marchent là-bas...

mercredi 3 novembre 2010


Uite-asa e cu slujba religioasa : fiecare pe la preotul lui: ego te absolvo a peccatis tuis, in nomine Patris, et Filii,  et Spiritus Sancti .



   Dupa aceea,retour au boulot










  ...cu speranta unor alte zari,mai calde. 

mardi 2 novembre 2010

Ma întreb o întrebare. Cine-o poate sa-mi raspunda...

 E o chestiune care ma intriga. Am aflat,de-a lungul anilor,ca Departamentul Securitatii Statului nu a fost nicicum o institutie compusa din tragatori cu urechea,bastonari,tortionari...securisti,într-un cuvânt. Nu ! A fost o institutie care a asigurat ...securitatea interna si externa a României,a fost compusa din oameni animati de sentimente patriotice,a facut putin rau (demuuuult de tot) si mult bine,si-în general- nu a fost nicicum acea parte a Republicii Socialiste care întâi te batea bine si apoi te trimitea la Canal,ci o chestie buna pentru România. Multi ingineri,economisti,intelectuali tehnici au facut parte din D.S.S,si unii au recunoscut-o. Dupa multi ani,chiar au început sa vorbeasca despre ce si cum era cu acea Securitate,iar noi,cei care nu am fost nici ofiteri de securitate,nici colaboratori,am început sa mai aflam una,alta... . Pâna aici totul e bine. 

  Sunt,deasemenea,oameni care nu pot auzi cuvântul Securitate fara sa nu le apara o usoara iritatie la nivelul epidermei. Personal,îi înteleg. Unii au suferit ei însisi,altii au avut apropiati care au suferit ...si e de înteles. Buna si asta ! 

 Iata acum întrebarea pe care mi-o pun : 

 Daca acea Securitate nu a fost asa de neagra si urâta,daca lucratorii ei au fost de fapt niste oameni de bine,cum mama dracului se face ca în 21 de ani de când se poate vorbi liber în România nu s-a organizat nici un grup al fostilor securisti buni care sa puna lucrurile în adevarata lor lumina ? Sa explice oamenilor ce,cum,când,de ce,pentru ce au facut ?!  Pe de o parte,a început sa fie de bon ton sa spui ca cutare sau cutare general de Securitate a fost un mare patriot,pe de alta parte nu pricep cum cineva poate sa fi facut parte dintr-un serviciu si sa nu ia atitudine (dar atitudine,nu rabufniri) atunci când se considera ca aprecierile conationalilor la adresa acelui serviciu nu sunt tocmai juste ? Armata a cam omorât niste oameni la Revolutie,Securitatea nu a fost nici ea chiar fata mare din '48 pâna-n '90,si cu toate astea nu am auzit de nici o miscare (grupare,grup,asociatie,ceva...) care sa vrea (si sa poata) sa puna lucrurile în ordine. 

 Întrebarea mi-a revenit în minte aflând ca a murit fostul general Chitac. Cineva spunea ca a fost un om bun. Se poate,eu nu l-am cunoscut. Numai ca si fata lui Stalin si-a iubit tatal,si catelul lui Adolf îl iubea pe Führer...e greu sa spui ca X a fost un om bun doar pentru ca l-ai cunoscut. A fost un om bun pentru tine,Y,dar cum a fost el de fapt pentru oameni ? (nu îl compar pe M. Chitac cu Stalin sau Hitler,era doar o comparatie de perceptie). 

 Asta ma macina,restul e supt control.

jeudi 28 octobre 2010

Din faptele mele de arme.De tinerete.

N-am prea scris despre cum am facut si-am dres,despre morti,raniti,fapte de vitejie & Co. N-am scris,si nici n-am s-o fac.Alea sunt lucruri serioase. Viata,însa,e neserioasa,si-asa am fost si eu o buna bucata de timp. Serios !

 Fapte de arme : 
 -marcarea unei mine anticar defecând pe ea. Cine pierdea seara la poker,dimineata marca momentul.  Aici în desert (îmi place mie desertul,asta este...) cu pantalonii-n vine. 

  - blocarea axei As-Salman cu ERC-ul : ramasesem fara baterii, americanii veneau spre noi,iar seful de piesa era ocupat sa faca fotografii. Tariful pozei de mai jos : 2 zile de arest. 

   -  deminaj à la belge : dupa ture de sondat solul de câte 45 de minute si doua saptamâni în ritmul asta,am zis ca e mai eficient sa sondam cu pasul. Sistemul de deminare belgian e foarte simplu : mergi cu degetele-n urechi.Daca se întâmpla sa calci pe o mina,se pare ca auzi un tiuit în urechi. Se pare...supravietuitori nu exista. 

     



   -  ceva mai târziu,parasind Kuweit-ul,cineva a ascuns un catel irakian (primul Scud care a ajuns în Franta) într-un VAB. Bineînteles ca s-a gasit un destept sa vorbeasca despre câine,bineînteles ca jandarmeria de campanie ne-a controlat peste tot (mai putin pe tevile de esapament,unde era catelul cu pricina). Eram la început,pe vremea aceea,cu ilegalitatile,si nu stiam cum sa transportam diferite chestii când ne întorceam în metropola. Dar am învatat repede ! 




   -  ceva mai târziu,undeva la naiba-n praznic,ramas fara benzina. Dar cu un camarad cu aparat de fotografiat. Pe vremea aceea,ca sa nu fim tentati sa aprindem farurile noaptea,le scoteam cu totul. Si da,nu va mirati : Willis-ul a fost în dotare pâna în 1994. Buna masina !


    Eheee...amintiri,amintiri. Hai,zilele astea ajung si la Afghanistan,ca e mai aproape de zilele noastre si-i mai palpitant : ce mai merguez,ce fripturi de capra,ce fuga dupa Ben Laden prin curtile oamenilor... ! Prima data când am vizitat acea superba tara (superba,dar înca nu e momentul de amenajat un Disneyland pe-acolo) credeam -înca- în existenta barbosului ala.  Aha,ca sa nu uit ! Tot în Kuweit,primisem ordin sa depoluam o plaja ...noaptea ! Treaba trebuia facuta în liniste,cu culoare de intrare pentru TCM-uri (niste barje de transport) si bineînteles ca deja ne jucam de-a comandourile. Ne-am jucat ce ne-am jucat,iar dimineata un sef a luat decizia de a curata plaja cu MPG-ul (utilajul asta cu cupa,moyen polyvalent du génie). Noroc ca americanii nu minasera ca lumea ! 

            

mardi 26 octobre 2010

Fara titlu.


 Prima plecare la Djibouti. Stiam deja ca trebuie sa ne hidratam,ca o sa fie cald,ca nu vom avea dusuri,ca va fi mai complicat. Totusi,urma sa câstigam cam 3000 de franci pe luna,si aveam sa stam 4 luni. O multime de bani pe vremea aceea. Iar bunicii mei îmbatrâneau,mama nu câstiga grozav,mie îmi trebuiau tot felul de lucruri…o plecare de 4 luni era binefacatoare. În plus,urma sa fim mereu în tinuta de combat,fara ceremonii…doar noi si desertul. Vazusem deja Irak-ul,si Djibouti nu putea fi decât mai simplu. Acolo nu era razboi.

  Cine a zis-o pe aia cu « socoteala de-acasa » a zis bine. Djibouti e simpatic pentru expatriati. Pentru noi,trecatori pe la compania de geniu,a fost tare neplacut. Vopseam tancurile armatei djiboutiene,zugraveam scoli,reparam trotuare,faceam garduri de plasa la frontiera cu Somalia. Camarazii de la 1er R.E.C,cei care asigurau frontiera si patrulele la escadron,aveau parte de actiune : niste transfugi,niste dezertori,uneori o incursiune a etiopienilor,mai trageau un foc,mai alergau printre dune… . Noi munceam. Am învatat sa tencuiesc,sa vopsesc,sa rindeluiesc,sa bat cuie,sa pun parchet,sa scot parchet,sa scot cuie,sa fac un zid,sa-l darâm… .Chestii de luptator,nu gluma ! În pauzele de munca,cautam la sonda mine antipersonal si le marcam atunci când le gaseam (rareori).

 Într-o dimineata,la 5,ni s-a ordonat sa ne pregatim pentru CECAP. Centrul de Antrenament Comando de la Arta-Plage e singurul centru de pregatire în zona desertica al armatei franceze. Atunci era doar franco-francez,azi vin si americanii,si spaniolii,si olandezii… . Multi vin,toti pleaca. Numai noi ramâneam acolo pentru modulul complet : lupta de infanterie,lupta de geniu de asalt si modulul acvatic. Sa nu va gânditi ca e cine stie ce tehnicitate,în afara metodelor de abordaj/trecere/receptie a obstacolelor : totul se face în ritm normal (alergând,adica,ca sportu-i sanatate) iar la prânz sunt cam 60° C la umbra. Si nu exista umbra. Ratia de apa e de 8 litri pe zi/om,spalatul cu apa dulce e rezervat pentru materiale,oamenii se spala cu apa marii. Somn (cât este) sub niste umbrare si mâncarea- ratii de combat. Trei saptamâni ,dupa care revii la viata de regiment :siesta între 13H00 si 17H00,gara centrala,Morisette.. Si-uite-asa ajunge sa ti se para Quartier Monclar ca fiind o oaza de binefacere : depinde la ce te raportezi.
   Eram deja legionar clasa I,si aveam oarecum responsabilitatea oricarui première classe : sa repet ce spune caporalul. Am îmbarcat în GCM-urile regimentului,si ma gândeam atunci ca poate ar fi fost bine sa-mi fac niste prieteni dintre cei afectati acolo definitiv : as fi putut ,eventual,sa mai fac rost de-o sticla de apa…uneori.

   La 3 kilometri dupa Ali Sabieh,în drumul spre granita,am trait pentru prima data un schimb de focuri. Etiopieni,somali…cine stia ce sunt ?!  Atunci am vazut ca un subofiter nu e subofiter degeaba : un sergent,întins pe capota GCM-ului,tragea cu un FRF-2 dupa niste chestii mici si negre care se-ndepartau.Tin minte ca ni se parea complet inutil sa tragi la o asemenea distanta,mai ales ca între pozitia debout si cea couché a umbrelor acelea nu era nici o diferenta. Apoi,ca orice legionari disciplinati,am recunoscut terenul pâna târziu în noapte. Atunci am priceput ca fie si în plin desert,chiar culcat pe o capota de camion încinsa,chiar si în niste conditii dificile,un sergent e totusi bun la ceva.

    Am vazut,de-a lungul anilor,multi oameni a caror viata s-a-ntrerupt la contactul cu plumbul. Dar oamenii aceia,niste haiduci ai nisipurilor care murisera alergând cu fata catre sergentul acela,m-au impresionat foarte tare. Era imposibil sa ai orice fel de resentiment pentru ei,tot asa cum era imposibil sa te gândesti ca ar fi putut sa ne pricinuiasca vreun rau. Ziua ce a urmat ne-a demonstar –din plin- contrariul.


     Am terminat CECAP-ul facându-mi un prieten monitor. Nu purta grad,nu tipa,si parea în elementul lui în orele de pregatire fizica. La sfârsitul stagiului,urcând în camion,i-am vazut galonul de sergent-chef pentru prima oara. Îi spusesem de atâtea ori tu încât …era tardiv sa mai repar ceva. Mi-am pus liniuta mea verde pe piept,si a fost prima data când l-am vazut mirat si un pic nervos: 3 saptamâni traise permanent cu certitudinea ca eram subofiter,nu un amarât de 1° classe. Dar mi-a întins mâna,si i-am multumit ca ma scosese viu si-ntreg din stagiul acela. Peste ani avea sa dezerteze,iar într-o seara,pe Igman,în timp ce negociam amplasarea unor baterii de mortiere,l-am vazut venind cu Tigrii lui sârbi. Eram si eu caporal,deja,iar cei cu care eram au fost foarte descumpaniti : mi-am aranjat tinuta,si l-am salutat cât am putut de regulamentar pe militarul sârb care venise sa ne însoteasca. Un legionar de-al meu a deschis gura,a emis o opinie…cum dracu’ sa saluti un pseudo-militar,si sârb pe deasupra !?! si i-am explicat ca sârbul barbos din fata noastra era un ancien adjudant de la Légion Etrangère care hotarâse sa-si duca razboiul lui,în tara lui. O luna întrega,în sectorul acela,niciunul dintre noi nu a avut a se teme de nimic : în fiecare seara ,dar în fiecare seara,Sabjiç venea personal cu planurile companiei lui iar noi le dadeam (sau nu) voie sa-si faca patrulele pe munte. Apoi,când generalul Morillon a priceput ca avea sub comanda lui câtiva legionari car fusesera camarazi cu câtiva sârbi si câtiva croati iar aceia comandau diferite sectoare d’en face,lucrurile au luat o intorsatura de-a dreptul civilizata : vorbeam,stabileam,si totul era sub control. De fapt,rareori oamenii nu reusesc sa se-nteleaga,daca vor cu adevarat.


  As fi lasat cu totul aceste amintiri atunci când am venit sa-mi încerc norocul în România,în urma cu 15 ani. Când vrei ceva cu tot dinadinsul,sfârsesti prin a te autoconvinge ca orice rau e,de fapt,bine. Într-o dimineata,la Clinceni,un locotenent-major mi-a povestit cum fusese amendat de un controlor de autobuz pentru lipsa de bilet de calatorie. Bine,am zis eu,dar sunteti ofiter,erati în uniforma…nu i-a fost jena sa insiste,sa va amendeze ?  Nu,sigur ca aluia nu-i fusese nici un fel de jena. Am continuat sa ma mir timp de un an : oameni incongruenti cu locul în care traiau,unii dintre ei foarte inteligenti,altii foarte uzati,toti foarte tristi. Eu capatasem încet-încet un statut aparte,aveau încredere în mine ca nu sar gardul nici la propriu si nici la  figurat,si uneori petreceam nopti întregi vorbind despre tari straine,despre planuri de viata,despre orice,despre nimic… . Într-o noapte,pe când ma ocupam cu batutul la masina al unor caracterizari (niste tipizate bizare,pe care comandantii le întocmeau pentru subordonati) am luat o foaie dintr-aia si am început sa scriu pe ea : « se avanseaza la gradul de general caporalul…pentru fapte deosebite pe câmpul de lupta din fata unitatii,pentru conducerea unui avion MIG-29 fara permis,pentru comanda unei unitati de misiuni speciale sub focul inamicului din bucatarie,etc » . În timp ce scriam,usa cancelariei s-a deschis si a intrat un capitan,seful Geniului. « Ce faci,dom’le ? » Pai,zic eu,ce sa fac,scriu la astea… . « Si ce scrii ? Ia sa vad ! »  Ma cam înverzisem,ce-i drept. Ia capitanul C. hârtia din masina de scris,citeste,citeste…si nu-i vine sa creada. « Sa te duci dimineata cu ea la comandant,sa ti-o semneze ». Am înteles,domnule capitan,zic si eu,si încerc sa ma fac mic sub birou.

  A doua zi,dupa prânz,capitanul era ofiter de serviciu pe batalion. Apelul,trei discutii cu seseceii…si (în mod normal) ar fi trebuit sa mergem fiecare pe la treburile noastre. « Ia vino-n-coace,caporale ! Ia du tu batalionul la subunitati ! »  Si atunci am avut si eu momentul meu de glorie : nu numai ca eram într-o unitate de misiuni speciale,dar atunci,în ziua aceea,pret de vreo 10 minute,am comandat chiar un batalion. « Ardealul » a sunt bine în aerul de toamna târzie,bilger-ii au ropotit frumos pe asfaltul grunjos,si pe masura ce ne apropiam de subunitatile noastre îmi auzeam colegii : hai bai,ne mai plimbi mult ?  Am încercat atunci,toata dupa-amiaza,sa facem un fel de joc de roluri. Am ramas toti afara,si –pe rând- fiecare a comandat batalionul timp de 5 minute. Capitanul care era de serviciu nu întelegea ce se-ntâmpla,ajutorul lui nici atât : faceam de bunavoie instructie de front,bateam pas de defilare,cântam…fara sa ne oblige nimeni ! De fapt,avusesem nevoie doar de câteva minute pentru ca fiecare dintre noi sa aiba o imagine a ansamblului nostru. Si,cu toate ca toti înjurau serviciul militar (voluntar,în plus,la parasutisti) cu toate ca « baga-mi-as pula-n ea de-armata » era leit-motiv-ul acelui batalion,atunci si de-atunci înainte,cât timp am mai stat acolo,am fost mândri de ceea ce am fi putut fi : soldati. Beretele începusera sa fie purtate cu chic, tinutele aranjate de 20 de ori pe zi,iar cadrele nu prea întelegeau de unde venise schimbarea. Mult timp m-am gândit ca daca cineva ar fi stiut sa ne dea putina mândrie,putina demnitate prin noi însine…poate ca anul acela ar fi ramas altfel în amintire. Eu,care îmi doream sa ramân acolo,as fi fost cucerit definitiv :nu de conditiile de viata (erau precare pentru militarii de cariera,ce sa mai spun de ceilalti !) ci prin ambianta.
   Dar nu s-a-ntâmplat asa,iar atunci când peste ani am vorbit cu unul din fostii mei ofiteri de acolo,mi-a spus :
« De ce sa va fi facut astea ? Oricum urma sa plecati ! »  Da,e adevarat,dar timpul pe care îl acorzi unui lucru,fie ca e din dorinta,fie ca e din obligatie,din moment ce-l dedici lucrului acela,nu e pacat sa nu-l transformi în ceva de calitate ? Si-n lucrurile rele e ceva bun,d-apai în cele bune ! Iar armata,orice armata,are avantajul asta –unic- de a putea lega oamenii prin simboluri,prin efort,prin maruntisuri, prin eroism-uneori,prin corvezi-de multe ori,…si prin faptul ca  niciodata nu stii la ce sa te-astepti. E-un farmec aparte,si e pacat sa ai ocazia sa-i dai viata si sa nu o faci. Si e si mai pacat sa-ti bati joc de asta.Asa credeam si-atunci,si-asa cred si-acum.

 Dac-ar trebui sa desenez,sau sa scriu care e reteta Legiunii Straine pentru a face légionnaire un jour,légionnaire toujours,n-as stii s-o fac. Mirosul de Javel,balai-serpillere, corvées chiottes,chestii care se transmit din caporal în caporal de zeci si zeci de ani,desenul flamme Légion care ramâne întiparit în mintea celui care serveste o luna sau o viata…naiba stie ! Ceea ce e sigur e ca e o reteta care functioneaza,si chiar daca multe nu sunt tocmai ortodoxe prin curtea noastra,sentimentul de apartenenta la o întreprindere comuna e unic în felul lui. Ce pacat ca acasa nu exista asa ceva : o întreprindere comuna ! 

vendredi 22 octobre 2010

Rouge de vert.Où vert de rouge.


  Ultima saptamâna de instructie a fost foarte lejera. Jogging dimineata,cursuri FLE (formation Légion Etrangère) pâna la prânz,ordres serrés (instructia de front)…si cam atât. Într-o dimineata,capitanul comandant al companiei ne-a adunat pe toti,cadre si legionari,si ne-a întrebat pentru prima oara (si ultima) în ce regimente vrem sa mergem. Ma uitam la camarazii anglofoni,mari amatori de R.E.P. Cel mai nostim a fost un polonez mic,Zwierdzjinski : el voia sa mearga în Tahiti. I s-a explicat ca e periculos,ca înca mai sunt radiatii în sol pe-acolo (si-or sa mai fie,vreo doua mii de ani) si ca o sa mearga când va avea vreo 10 ani de serviciu. Eu,cum v-am mai spus,am ales 6° R.E.G.

   La sfârsitul saptamânii,în ultima zi de vineri petrecuta la Castelnaudary,am iesit în oras. Un restaurant oarecare ne pregatise o masa lunga,si dupa ce ne-am deplasat în formatie pe câteva stradute am intrat toti,la grmada,în localul acela. Era ora 8 seara. Pentru prima data ne vedeam locotenentul comandant de sectiune de la mai putin de 20 de metri,pentru prima data îl vedeam pe capitan în tinuta de oras…era interesant. Mai interesant era ca stateam toti la aceeiasi masa. Dupa doua pahare de vin (un Puyloubier rosé,desigur) toti tinerii legionari erau beti : lunile de abstinenta completa îsi spusesera cuvântul,iar camarazii unguri începusera sa vorbeasca maghiara cu voce tare. Si,printre strigate de bozmeg si pahare ciocnite în engleza si germana,am vazut atunci,pentru prima oara dupa mult timp…o doamna. N-am stiut niciodata daca lucra acolo,daca era client sau angajat,ceea ce stiu însa e ca a trebuit sa cântam cu totii « Tiens,voilà du boudin » cu dânsa printre noi. În traducere : o doamna intra într-o sala plina cu militari iar astia se ridica în picioare si urla cât îi tine pieptul «  Ia uite cârnatu’ » .

  Sâmbata dimineata am facut footing-ul de sectiune si am primit ordin sa ne îmbracam în tinuta de oras.Afara,în spatele companiei,acolo unde puteam fuma uneori,am vazut-o pentru ultima oara pe Nadine,doamna aspirant cu care vorbisem într-una din primele dati când facusem corvée quartier.Ea,nestiind cum sa raspunda salutului meu.Eu,considerând-o ofiter dupa galon dar draguta dupa felul în care îmi aranjase gulerul. În acea ultima zi ne-am salutat,si niciunul dintre caporalii care ne supravegheau nu a putut spune nimic : doamna aspirant a trebuit salutata în formatie,iar eu am facut atunci câtiva pasi cu ea.Urma sa plec la Laudun,iar la primul week-end ar fi trebuit sa-i dau un telefon. Poate,daca timpul ne-ar fi permis-o,ne-am fi vazut.
    Am pierdut numarul ei de telefon,iar peste câtiva ani am aflat ca murise într-un accident de masina,într-o vara,pe o sosea departamentala. Nadine.

    Aubagne a fost scurt : un locotenent-colonel a venit la noi,ne-a întrebat la ce regimente vrem sa mergem si ne-a lasat sa asteptam pe alee. Ungurii cerusera toti « partir civil » dar li se spusese ca nu sunt locuri le civili. Îi priveam cu mirare pe tinerii angajati voluntari,civili ca si noi cu sase luni în urma :ce dracu cautau aia la Legiune ? Habar n-aveau ce-i asteapta…las’ c-or sa vada ei. Apoi,încet-încet am început sa plecam : sergenti de la diferite regimente veneau si urlau numele regimentului lor,iar unii dintre noi plecau cu ei. Fara efuziuni,fara sentimentalisme…despartiri scurte si rapide. Oricum,Legiunea e o armata mica,si oricum urma sa ne reîntâlnim,într-un fel sau altul. Ani mai târziu,când "s-a terminat armata" în România,un autobuz mirosind a motorina ne-a luat de la Clinceni si ne-a depus la Piata Unirii. Toti colegii mei de stagiu militar îsi spuneau vorbe frumoase,iar Muscalu sustinea sus si tare ca vom tine legatura tot restul vietii : sarisem împreuna cu parasuta,"facusem armata"…urma sa fim apropiati pâna la moarte. « O sa fiti pe dracu’ » le-am zis. « Peste o luna o sa uitati unii de altii ».Bineînteles ca m-au dezaprobat (un eufemism !) ,bineînteles ca am avut dreptate.


   Cel mai puternic moment dupa sosirea mea în regiment a fost primul telefon acasa. Cumparasem o cartela de 120 de unitati,statusem la coada în fata cabinei,si un legionar (asa parea vazut din spate) nu mai prididea cu vorbitul în receptor. Dupa 3 minute de asteptare am deschis usile batante,l-al luat de umar si l-am tras afara. Eram,înca,sub imperiul « ambiantei Castel » : cea mai buna explicatie e un pumn în cap,sau un sut în fund,si n-aveam chef sa astept un bou sa termine de vorbit. Un bou,care mai era si francez pe deasupra. Legionarul acela s-a întors cu fata catre mine,si în lumina alba a cabinei am vazut stralucind pe pieptul lui trei galoane galbene orizontale :un capitan ! Am uitat sa vorbesc resturile de franceza pe care le cunosteam,am uitat sa respir,sângele s-a evaporat din organism iar bocancii mi se lichefiasera. Urma sa ma intergrez în Univers printr-o explozie,si doar momentul exploziei mi-era necunoscut.Oricum,urma sa mor.

    Ciudat,capitanul acela m-a rugat sa am bunavointa de a-l lasa sa termine de vorbit. Sa am,deasemenea,bunavointa de a astepta cât timp vorbeste el,sa nu o iau la fuga. Si a continuat sa vorbeasca,iar eu ma gândeam ca uite-asa mi se va termina viata : urma sa fac cine stie ce program de instructie speciala,sau arest,sau amândoua… . Aproape ca începuse sa-mi para rau de mine însumi când domnul capitan a pus telefonul în aparat,a iesit si mi-a facut semn sa vin cu el. La foyer-ul legionarilor mi-a oferit o bere si mi-a cerut sa-i spun pe un ton normal cine sunt. Pe vremea aceea nu stiam decât sa raportez,si salutam tot ce misca,de la iepurii de pe câmp la generalul COMLE. Uneori,salutam si gardurile,si pubelele. Apoi,dupa ce am reusit sa spun în câteva cuvinte ca sunt sub anonimat (iar anonimatul e sfânt,nici macar comandantul Legiunii nu întreaba niciodata cine esti cu adevarat)  domnul capitan mi-a indicat o cabina telefonica retrasa,de unde as fi putut vorbi nestingherit.Mi-a dat o cartela telefonica …si a plecat.

   Am reusit sa vorbesc,în sfârsit,cu mama : « Unde esti ? Ce e cu tine,mai baiatule ? » Pai,zic eu,sunt în Legiunea Straina,mama. Trecusera 6 luni de când nu stia nimic de mine. « In Legiunea Straina ? Treci imediat acasa !!! » Pai nu pot,mai mama,ca aici contractul e de 5 ani.Dup-aia,o sa vin. "Treci acasa am spus ! Imediat !" . Voiam sa-i spun sa schimbe tonul,sa-i spun ce mare razboinic devenisem eu în timpul instructiei,cum învatasem sa trag cu arma de umar si cu pistolul…ce sa-i spun ?!  Am auzit-o pe boxerita mea latrând,si mi s-a facut dor de acasa. Nu mai stiu exact ce i-am spus mamei,dar stiu ca atunci am luat prima data decizia de a dezerta. La prima ocazie,în primul week-end,urma sa ies pe poarta sis a ma duc de la L’Ardoise pâna-n Drumul Taberei cu viteza de croaziera.

    A doua zi dimineata,la raportul companiei,capitanul pe care-l trasesem de umar si-mi oferise o bere si o cartela telefonica a primit raportul secundului la comanda. Apoi,cu vorbe rare si raspicat,i-a rugat pe subofiteri sa aiba grija cu legionarii proaspat sositi de la Castel : avea el,capitanul,indicii ca unii dintre ei sunt foarte nervosi si reactioneaza violent la cel mai mic inconvenient. Apoi,uitându-se peste capetele noastre,ne-a urat bun-sosit la 6°R.E.G .

   Subofiterii…deh,ca subofiterii : lipsiti de orice urma de umor. Capitanul a plecat,la fel si locotenentii sefi de sectiuni,iar noi am primit ordinul de a ne echipa pentru un 8 kil TAP : tinuta de instructie,arma,sacul de 20 de kilograme…si,specificul geniului : casca de lupta. În timp ce alergam,toti înjurau –în general- tinerii legionari violenti care dadusera astfel de idei comandantului de companie. Sigur ca am înjurat si eu,sigur ca nu am spus nimic : în week-end urma sa dezertez,iar saptamâna urmatoare,pe aceeiasi vreme,urma sa fiu acasa la mine,într-o cada cu apa calda,sa o scot pe Saxa în parc si sa-i arunc bete în lac. Dup-aia,urma sa o caut pe Ioana,sa ne vedem,sa-i spun ca mi-a placut de ea înca dintr-a XI-a…aveam planuri mari. Momentan,însa,trebuia sa mai alerg vreo 5 kilometri cu tot bagajul ala-n spate. Si aici nu era Castel,cu caporali si sergenti care sa urle : adjudantul care deschidea coloana era mult în fata,sergentii taceau si fugeau iar caporalul de lânga mine ma împingea cu umarul si susura senin : « vas-y ,camarade,ici c’est pas l’instruction. Faut mériter ». Si-asa si este : Legiunea e o chestie foarte simpla. Totul,de la o tigara la un dus,de la o felicitare la o decoratie,trebuie meritat. Totul presupune efort,si nimic nu e dat pur si simplu. Merit-recompensa si greseala-pedeapsa,asta e esenta spiritului transmis de legionarii-puscariabili ai regelui Louis-Philippe. Pâna una-alta,însa,trebuia sa alerg. Apoi,mai târziu,aveam sa dezertez si sa cuceresc lumea,sa ma scald în bai de aur si ambrozie,sa dorm în matase,sa…,sa…. .

  Cureaua armei îmi jupuia gâtul, brelage-ul se lasase (vesta de lupta de azi…ce desfatare !) si ma uitam la adjudantul care parea ca va prinde soarele la orizont : cum dracu’ a ajuns nenea asta sa se joace de-a armata,la 40 de ani ? Cred ca se nascuse-n Legiune,din mama caporal si tata sergent,alta explicatie nu exista : nu poti fi om în toata firea si sa ai o astfel de meserie ! Nu credeam asta,ci eram convins. Si un sergent,vazând ca visam,mi-a oferit o palma-n casca,de control. He-heeeee,domnule sergent,dac-ai stii tu cum o sa dezertez eu peste câteva zile,si ce fericit o sa fiu în viata fara porcaria voastra de armata per pedes,cum o sa iau taxiul ca sa ma duc la toaleta…. Dezertare : asta era cuvântul de ordine în capul meu,în zilele acelea.

   Caporalul acelor vremuri,cel cu « vas-y… » nu cunoaste româna. I-am explicat succint ce am scris aici,si râde si el odata cu mine. Asa cum noua ni se povestea despre legionarii secolului XIX,asa vorbim si noi despre noi însine. În fond,toate astea sunt amintiri din secolul trecut. 

mardi 28 septembre 2010

Division Daguet


  Alesesem 6° R.E.G,pe atunci singurul regiment de geniu al Legiunii Straine. Auzisem ca e un regiment bun,si ca are un foaier bine dichisit. Nu voiam sa mai merg pe jos în viata mea,iar englezii si americanii care erau voluntari pentru R.E.P (pe vremea aceea erau multi englezi la R.E.P) îmi pareau pur si simplu nebuni. În plus,un camarad de instructie,fost caporal-chef care se întorsese si trebuise sa refaca cele 4 luni,îmi spusese ca el servise acolo si…era bine.

 La Laudun l-am întâlnit pe caporalul Cirpaci (Cârpaciu îl cheama,de fapt,iar doamna Cârpaciu ar fi preferat sa pastreze numele de legionar) un moldovean haios care ne aducea pains au chocolat în fiecare dimineata. Sergentul sef Rodioso (Il grande Iradioso),un italian care ne-a întâmpinat cu niste cuvinte superbe : « 6° R.E.G e un regiment exploziv. Asa ca va rog sa va deplasati mergând încet,aici nu e Castel sa alergati ca bezmeticii ». Bun asa,Chef ! Eu am ajuns la prima companie,iar Lupu la a doua. Ma gândeam eu ca având specific amfibiu,o sa vad,poate,marea ! Muntele nu ma prea interesa pe vremea aceea,iar la 1° Cie., cu VAB-uri si cu apa,avea sa fie lejer. Asa credeam eu.

   Dupa 3 saptamâni în regiment,timp în care am vazut cum un sergent-chef de 45 de ani poate lasa lati 30 de tineri legionari,timp în care am învatat pe dinafara toate tipurile de mine antipersonal si anticar (MiAcPd,care e diferit de MiAcPp…ca sa întelegi diferenta ia doua mine si fa opt ture de stadion,bai Radou) ,într-o duminica seara,am primit vizita unui sergent în camera. Locuiam cu Koala,francez,13 ani de serviciu si 1°classe,si Manga,un senegalez,acum maior la regulata...). Sergentul,un englez cam tembel,ne-a întrebat daca avem chef sa dezertam. « Pai n-avem…înca ! » am raspuns eu si Manga. Koala,care fusese si el sergent odata,statea întins pe pat si fuma. Englezul ne-a explicat ca avea sa urmeze o saptamâna grea,si ca daca avem ceva de facut în oras,daca vrem sa dezertam chiar,atunci era momentul.

    A urmat o spatamâna cum nu mai vazusem : am primit o uniforma de camuflaj în culori maro si galbene,palarii cu boruri largi,câtiva sergenti ne însoteau zi de zi la instructie si ne-au aratat ca dincolo de FAMAS mai exista si UZI (pentru ei,desigur,CRAP-ul regimentar)…si am aflat ca faceam parte,doua companii întregi,dintr-un dispozitiv ce urma sa fie dislocat undeva într-o zona calda. Ni se adusesera o gramada de lazi de munitie (goale) si exersam îmbarcarea în elicoptere. Parea o tâmpenie,dar în ziua în care elicopterele chiar au venit am urcat toti la bord înainte ca pilotii sa le aseze cu tot trenul pe pamânt (mai târziu,comandând eu însumi astfel de execitii la lada de lemn,auzeam murmurele tinerilor mei legionari…si îmi venea sa râd amintindu-mi : ce dracu’ armata serioasa e asta,care se joaca cu lazi în chip de elicoptere ?!) . Întrebati însa orice pilot de elicopter din ALAT: legionarii sunt cei mai rapizi la îmbarcare. 

ADJ. Bodenhausen,20 de ani dupa Opération Daguet.
     Dupa 10 zile în plin desert,pierduti în grupuri de câte 8 oameni,într-o noapte am primit ordinul regimentului de a avansa. Statusem deja nopti bune cu alarme de gaze…  « Gaaaaz,couvrez ! » si ne gândeam ca Saddam ne va da o bomba-n cap. Nu ne daduse,iar atunci când 82nd Airborne a trecut pe lânga noi,în noaptea aia,am crezut ca o sa murim striviti de aliatii americani : urlete de Go,Frenchie,go care se împleteau cu motoarele VAB-urilor noastre,iar frigul noptii si nisipul ridicat  faceau ca tabloul sa aiba ceva suprarealist. Câtiva kilometri mai departe,i-am gasit pe americani opriti. A fost rândul nostru sa-i umplem de praf. Primisem ordin sa purtam képi-urile albe în locul castilor de metal (o minunatie,casca model F1 cu salata de plastic)   iar americanii strigau « Foreign Legion fuck Saddam ». Noi,auzind doar « fuck »,raspundeam din mers « yes,yes,fuck you ». Avansarea spre As-Salman s-a produs fara nici un fel de pierdere pentru noi ,irakienii ridicau mâinile imediat ce ne vedeau. Eu,Salamon si Dreiss am luat 80 de prizonieri...venisera ei lanoi,sa nu credeti ca eram cine stie ce soldati,pe-atunci. Tot dispozitivul nostru : aproape 600. Au fost momente penibile,în care vedeam oameni de 40,50,60 de ani care ridicau mâinile si spuneau « no fire you at me » iar noi habar n-aveam cum dracu’ sa procedam : ne venea s-o luam la fuga. Adjudantul care a venit sa ne dea ordine a izbucnit în râs,si a început sa vorbeasca cu ei,cam ca la piata : era de origine iraniana,si luptase în razboiul Iran-Irak… . A ramas adjudant si în ziua de azi,dupa o cariera de 43 de ani : Bodenhausen, o legenda vie a Legiunii de azi,participant la Kolwezi,care a cerut sa mai fie trimis si el la o sectiune de instructie « sa nu-si iasa din mâna ».Iar noi,trei legionari care habar n-aveam de capul nostru,am fost pusi sa aducem tot ce aveam de mâncare si baut prin VAB-ul nostru. Apoi,americanii i-au preluat,scuipându-i uneori,lovindu-i alteori,batjocorindu-i mereu. Frumos,Unchiul Sam e de fapt un taran necioplit pe care doar Hollywood-ul l-a transformat într-un tip bine cu zâmbet perfect. De fapt, e doar un magar care merge la sala de forta si manânca mult. Mult prea mult.
Prizonieri irakieni la postul Admé

   Koweit City a fost frumos pentru noi,dar a durat prea putin. Un medic militar român,capitan, cauta sa schimbe niste dolari americani…a ramas cu gura cascata când i-am vorbit româneste. « Aha,deci voi sunteti mercenari în legiunea aia,este ? » . Caporalul Paun,un ardelean,i-a raspuns frumos : «  Mercenara-i mata ! »  Eu,încercand sa salvez momentul : «  Nu suntem mercenari,domnule,suntem legionari ,asta vrea sa spuna domnul caporal. » Paun,suparat : « Când oi avea nevoie de interpret o sa te chem,Radule.Da-i în pula mea de apevisti jegosi. Ia baga tu niste pompe,asa,de control. En haut,en bas,en haut,en bas… ». Mai târziu am aflat ca Paun,pe vremea serviciului militar în tara,avusese niste probleme grave într-un spital militar.De unde si resentimentul lui. Fiecare cu povestea lui. Eu cunoscusem o doamna plutonier-infirmier,românca venita cu spitalul de campanie. Eram foarte impresionat de gradul dânsei (mult timp,pentru mine gradul militar -orice grad militar- avea valoarea gradelor noastre…iar un plutonier e mare !),dar mai ales de picioarele ei : as fi putut sa jur ca avea cele mai frumoase picioare pe le vazusem vreodata,indiferent de faptul ca singurul termen de comparatie din ultimele luni erau picioarele noastre paroase si învelite în sosetele negre sau (luxul suprem pentru confort !) cele de sport cu dunga rosie si verde. Câtiva ani mai târziu,pe când serveam în armata româna,am întâlnit-o la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Acolo,un caporal nici nu conta,printre atâtia ofiteri. Dar ea m-a recunoscut. Am salutat-o frumos si civil,m-a invitat sa bem o cafea (era undeva la etajul 6 sau 7,acolo unde urma sa se faca o sectie de chirurgie reparatorie mai târziu…desfiintata si mai târziu,desigur). Îmi aduc aminte de întrebarea ei : « Daca ma duc în Irak,te-ntâlnesc.Merg la serviciu,dau de tine. Ce faci,tu,de fapt ? » . Am fost tentat sa-i spun ca ma ocup cu spionajul,ca sunt agent secret trimis de francezi sa vad cum se face înviorarea iarna la Clinceni, dar -serios ca întotdeauna-am raspuns : cred ca fac turism militar,doamna. Kuweit,Avignon,Clinceni,Boteni...Ce,nu suntem toti pe aceeiasi planeta ?  


  Mult timp asta am facut : turism militar. Stiti placa aia,valabila în toate armatele,când faci cine stie ce stagiu dureros iar instructorii îti spun : « hai,lasa vaicareala,în civilie ai plati bani multi sa faci asta » ?  Mult timp am profitat de posibilitatile astea : stagii rareori alese de mine,de cele mai multe ori însa care mi-au permis fie sa ma descopar,fie sa-i descopar pe altii. Si,de fapt,de asta cred ca armata e un loc în care e bine sa-ti petreci un timp. Când mai e si o armata cosmopolita,cu atât mai bine.

 Stiti vorba aia,cu « armata e chestia pe care o faci un an,si o povestesti o viata »? Ei da,dar cum e când o faci o viata !?!… . Umpli internetul cu prostii ! Oh,oui !  


Progresiune în grup,la instructie în desert.

Cautându-mi linia de ochire...pierduta în nisip.
As-Salman