Rouge de vert.Où vert de rouge.

  Ultima saptamâna de instructie a fost foarte lejera. Jogging dimineata,cursuri FLE (formation Légion Etrangère) pâna la prânz,ordres serrés (instructia de front)…si cam atât. Într-o dimineata,capitanul comandant al companiei ne-a adunat pe toti,cadre si legionari,si ne-a întrebat pentru prima oara (si ultima) în ce regimente vrem sa mergem. Ma uitam la camarazii anglofoni,mari amatori de R.E.P. Cel mai nostim a fost un polonez mic,Zwierdzjinski : el voia sa mearga în Tahiti. I s-a explicat ca e periculos,ca înca mai sunt radiatii în sol pe-acolo (si-or sa mai fie,vreo doua mii de ani) si ca o sa mearga când va avea vreo 10 ani de serviciu. Eu,cum v-am mai spus,am ales 6° R.E.G.

   La sfârsitul saptamânii,în ultima zi de vineri petrecuta la Castelnaudary,am iesit în oras. Un restaurant oarecare ne pregatise o masa lunga,si dupa ce ne-am deplasat în formatie pe câteva stradute am intrat toti,la grmada,în localul acela. Era ora 8 seara. Pentru prima data ne vedeam locotenentul comandant de sectiune de la mai putin de 20 de metri,pentru prima data îl vedeam pe capitan în tinuta de oras…era interesant. Mai interesant era ca stateam toti la aceeiasi masa. Dupa doua pahare de vin (un Puyloubier rosé,desigur) toti tinerii legionari erau beti : lunile de abstinenta completa îsi spusesera cuvântul,iar camarazii unguri începusera sa vorbeasca maghiara cu voce tare. Si,printre strigate de bozmeg si pahare ciocnite în engleza si germana,am vazut atunci,pentru prima oara dupa mult timp…o doamna. N-am stiut niciodata daca lucra acolo,daca era client sau angajat,ceea ce stiu însa e ca a trebuit sa cântam cu totii « Tiens,voilà du boudin » cu dânsa printre noi. În traducere : o doamna intra într-o sala plina cu militari iar astia se ridica în picioare si urla cât îi tine pieptul «  Ia uite cârnatu’ » .

  Sâmbata dimineata am facut footing-ul de sectiune si am primit ordin sa ne îmbracam în tinuta de oras.Afara,în spatele companiei,acolo unde puteam fuma uneori,am vazut-o pentru ultima oara pe Nadine,doamna aspirant cu care vorbisem într-una din primele dati când facusem corvée quartier.Ea,nestiind cum sa raspunda salutului meu.Eu,considerând-o ofiter dupa galon dar draguta dupa felul în care îmi aranjase gulerul. În acea ultima zi ne-am salutat,si niciunul dintre caporalii care ne supravegheau nu a putut spune nimic : doamna aspirant a trebuit salutata în formatie,iar eu am facut atunci câtiva pasi cu ea.Urma sa plec la Laudun,iar la primul week-end ar fi trebuit sa-i dau un telefon. Poate,daca timpul ne-ar fi permis-o,ne-am fi vazut.

    Am pierdut numarul ei de telefon,iar peste câtiva ani am aflat ca murise într-un accident de masina,într-o vara,pe o sosea departamentala. Nadine.

    Aubagne a fost scurt : un locotenent-colonel a venit la noi,ne-a întrebat la ce regimente vrem sa mergem si ne-a lasat sa asteptam pe alee. Ungurii cerusera toti « partir civil » dar li se spusese ca nu sunt locuri le civili. Îi priveam cu mirare pe tinerii angajati voluntari,civili ca si noi cu sase luni în urma :ce dracu cautau aia la Legiune ? Habar n-aveau ce-i asteapta…las’ c-or sa vada ei. Apoi,încet-încet am început sa plecam : sergenti de la diferite regimente veneau si urlau numele regimentului lor,iar unii dintre noi plecau cu ei. Fara efuziuni,fara sentimentalisme…despartiri scurte si rapide. Oricum,Legiunea e o armata mica,si oricum urma sa ne reîntâlnim,într-un fel sau altul. Ani mai târziu,când "s-a terminat armata" în România,un autobuz mirosind a motorina ne-a luat de la Clinceni si ne-a depus la Piata Unirii. Toti colegii mei de stagiu militar îsi spuneau vorbe frumoase,iar Muscalu sustinea sus si tare ca vom tine legatura tot restul vietii : sarisem împreuna cu parasuta,"facusem armata"…urma sa fim apropiati pâna la moarte. « O sa fiti pe dracu’ » le-am zis. « Peste o luna o sa uitati unii de altii ».Bineînteles ca m-au dezaprobat (un eufemism !) ,bineînteles ca am avut dreptate.

   Cel mai puternic moment dupa sosirea mea în regiment a fost primul telefon acasa. Cumparasem o cartela de 120 de unitati,statusem la coada în fata cabinei,si un legionar (asa parea vazut din spate) nu mai prididea cu vorbitul în receptor. Dupa 3 minute de asteptare am deschis usile batante,l-al luat de umar si l-am tras afara. Eram,înca,sub imperiul « ambiantei Castel » : cea mai buna explicatie e un pumn în cap,sau un sut în fund,si n-aveam chef sa astept un bou sa termine de vorbit. Un bou,care mai era si francez pe deasupra. Legionarul acela s-a întors cu fata catre mine,si în lumina alba a cabinei am vazut stralucind pe pieptul lui trei galoane galbene orizontale :un capitan ! Am uitat sa vorbesc resturile de franceza pe care le cunosteam,am uitat sa respir,sângele s-a evaporat din organism iar bocancii mi se lichefiasera. Urma sa ma intergrez în Univers printr-o explozie,si doar momentul exploziei mi-era necunoscut.Oricum,urma sa mor.

    Ciudat,capitanul acela m-a rugat sa am bunavointa de a-l lasa sa termine de vorbit. Sa am,deasemenea,bunavointa de a astepta cât timp vorbeste el,sa nu o iau la fuga. Si a continuat sa vorbeasca,iar eu ma gândeam ca uite-asa mi se va termina viata : urma sa fac cine stie ce program de instructie speciala,sau arest,sau amândoua… . Aproape ca începuse sa-mi para rau de mine însumi când domnul capitan a pus telefonul în aparat,a iesit si mi-a facut semn sa vin cu el. La foyer-ul legionarilor mi-a oferit o bere si mi-a cerut sa-i spun pe un ton normal cine sunt. Pe vremea aceea nu stiam decât sa raportez,si salutam tot ce misca,de la iepurii de pe câmp la generalul COMLE. Uneori,salutam si gardurile,si pubelele. Apoi,dupa ce am reusit sa spun în câteva cuvinte ca sunt sub anonimat (iar anonimatul e sfânt,nici macar comandantul Legiunii nu întreaba niciodata cine esti cu adevarat)  domnul capitan mi-a indicat o cabina telefonica retrasa,de unde as fi putut vorbi nestingherit.Mi-a dat o cartela telefonica …si a plecat.

   Am reusit sa vorbesc,în sfârsit,cu mama : « Unde esti ? Ce e cu tine,mai baiatule ? » Pai,zic eu,sunt în Legiunea Straina,mama. Trecusera 6 luni de când nu stia nimic de mine. « In Legiunea Straina ? Treci imediat acasa !!! » Pai nu pot,mai mama,ca aici contractul e de 5 ani.Dup-aia,o sa vin. "Treci acasa am spus ! Imediat !" . Voiam sa-i spun sa schimbe tonul,sa-i spun ce mare razboinic devenisem eu în timpul instructiei,cum învatasem sa trag cu arma de umar si cu pistolul…ce sa-i spun ?!  Am auzit-o pe boxerita mea latrând,si mi s-a facut dor de acasa. Nu mai stiu exact ce i-am spus mamei,dar stiu ca atunci am luat prima data decizia de a dezerta. La prima ocazie,în primul week-end,urma sa ies pe poarta sis a ma duc de la L’Ardoise pâna-n Drumul Taberei cu viteza de croaziera.

    A doua zi dimineata,la raportul companiei,capitanul pe care-l trasesem de umar si-mi oferise o bere si o cartela telefonica a primit raportul secundului la comanda. Apoi,cu vorbe rare si raspicat,i-a rugat pe subofiteri sa aiba grija cu legionarii proaspat sositi de la Castel : avea el,capitanul,indicii ca unii dintre ei sunt foarte nervosi si reactioneaza violent la cel mai mic inconvenient. Apoi,uitându-se peste capetele noastre,ne-a urat bun-sosit la 6°R.E.G .

   Subofiterii…deh,ca subofiterii : lipsiti de orice urma de umor. Capitanul a plecat,la fel si locotenentii sefi de sectiuni,iar noi am primit ordinul de a ne echipa pentru un 8 kil TAP : tinuta de instructie,arma,sacul de 20 de kilograme…si,specificul geniului : casca de lupta. În timp ce alergam,toti înjurau –în general- tinerii legionari violenti care dadusera astfel de idei comandantului de companie. Sigur ca am înjurat si eu,sigur ca nu am spus nimic : în week-end urma sa dezertez,iar saptamâna urmatoare,pe aceeiasi vreme,urma sa fiu acasa la mine,într-o cada cu apa calda,sa o scot pe Saxa în parc si sa-i arunc bete în lac. Dup-aia,urma sa o caut pe Ioana,sa ne vedem,sa-i spun ca mi-a placut de ea înca dintr-a XI-a…aveam planuri mari. Momentan,însa,trebuia sa mai alerg vreo 5 kilometri cu tot bagajul ala-n spate. Si aici nu era Castel,cu caporali si sergenti care sa urle : adjudantul care deschidea coloana era mult în fata,sergentii taceau si fugeau iar caporalul de lânga mine ma împingea cu umarul si susura senin : « vas-y ,camarade,ici c’est pas l’instruction. Faut mériter ». Si-asa si este : Legiunea e o chestie foarte simpla. Totul,de la o tigara la un dus,de la o felicitare la o decoratie,trebuie meritat. Totul presupune efort,si nimic nu e dat pur si simplu. Merit-recompensa si greseala-pedeapsa,asta e esenta spiritului transmis de legionarii-puscariabili ai regelui Louis-Philippe. Pâna una-alta,însa,trebuia sa alerg. Apoi,mai târziu,aveam sa dezertez si sa cuceresc lumea,sa ma scald în bai de aur si ambrozie,sa dorm în matase,sa…,sa…. .

  Cureaua armei îmi jupuia gâtul, brelage-ul se lasase (vesta de lupta de azi…ce desfatare !) si ma uitam la adjudantul care parea ca va prinde soarele la orizont : cum dracu’ a ajuns nenea asta sa se joace de-a armata,la 40 de ani ? Cred ca se nascuse-n Legiune,din mama caporal si tata sergent,alta explicatie nu exista : nu poti fi om în toata firea si sa ai o astfel de meserie ! Nu credeam asta,ci eram convins. Si un sergent,vazând ca visam,mi-a oferit o palma-n casca,de control. He-heeeee,domnule sergent,dac-ai stii tu cum o sa dezertez eu peste câteva zile,si ce fericit o sa fiu în viata fara porcaria voastra de armata per pedes,cum o sa iau taxiul ca sa ma duc la toaleta…. Dezertare : asta era cuvântul de ordine în capul meu,în zilele acelea.

   Caporalul acelor vremuri,cel cu « vas-y… » nu cunoaste româna. I-am explicat succint ce am scris aici,si râde si el odata cu mine. Asa cum noua ni se povestea despre legionarii secolului XIX,asa vorbim si noi despre noi însine. În fond,toate astea sunt amintiri din secolul trecut.