Division Daguet

  Alesesem 6° R.E.G,pe atunci singurul regiment de geniu al Legiunii Straine. Auzisem ca e un regiment bun,si ca are un foaier bine dichisit. Nu voiam sa mai merg pe jos în viata mea,iar englezii si americanii care erau voluntari pentru R.E.P (pe vremea aceea erau multi englezi la R.E.P) îmi pareau pur si simplu nebuni. În plus,un camarad de instructie,fost caporal-chef care se întorsese si trebuise sa refaca cele 4 luni,îmi spusese ca el servise acolo si…era bine.

 La Laudun l-am întâlnit pe caporalul Cirpaci (Cârpaciu îl cheama,de fapt,iar doamna Cârpaciu ar fi preferat sa pastreze numele de legionar) un moldovean haios care ne aducea pains au chocolat în fiecare dimineata. Sergentul sef Rodioso (Il grande Iradioso),un italian care ne-a întâmpinat cu niste cuvinte superbe : « 6° R.E.G e un regiment exploziv. Asa ca va rog sa va deplasati mergând încet,aici nu e Castel sa alergati ca bezmeticii ». Bun asa,Chef ! Eu am ajuns la prima companie,iar Lupu la a doua. Ma gândeam eu ca având specific amfibiu,o sa vad,poate,marea ! Muntele nu ma prea interesa pe vremea aceea,iar la 1° Cie., cu VAB-uri si cu apa,avea sa fie lejer. Asa credeam eu.

   Dupa 3 saptamâni în regiment,timp în care am vazut cum un sergent-chef de 45 de ani poate lasa lati 30 de tineri legionari,timp în care am învatat pe dinafara toate tipurile de mine antipersonal si anticar (MiAcPd,care e diferit de MiAcPp…ca sa întelegi diferenta ia doua mine si fa opt ture de stadion,bai Radou) ,într-o duminica seara,am primit vizita unui sergent în camera. Locuiam cu Koala,francez,13 ani de serviciu si 1°classe,si Manga,un senegalez,acum maior la regulata...). Sergentul,un englez cam tembel,ne-a întrebat daca avem chef sa dezertam. « Pai n-avem…înca ! » am raspuns eu si Manga. Koala,care fusese si el sergent odata,statea întins pe pat si fuma. Englezul ne-a explicat ca avea sa urmeze o saptamâna grea,si ca daca avem ceva de facut în oras,daca vrem sa dezertam chiar,atunci era momentul.

    A urmat o spatamâna cum nu mai vazusem : am primit o uniforma de camuflaj în culori maro si galbene,palarii cu boruri largi,câtiva sergenti ne însoteau zi de zi la instructie si ne-au aratat ca dincolo de FAMAS mai exista si UZI (pentru ei,desigur,CRAP-ul regimentar)…si am aflat ca faceam parte,doua companii întregi,dintr-un dispozitiv ce urma sa fie dislocat undeva într-o zona calda. Ni se adusesera o gramada de lazi de munitie (goale) si exersam îmbarcarea în elicoptere. Parea o tâmpenie,dar în ziua în care elicopterele chiar au venit am urcat toti la bord înainte ca pilotii sa le aseze cu tot trenul pe pamânt (mai târziu,comandând eu însumi astfel de execitii la lada de lemn,auzeam murmurele tinerilor mei legionari…si îmi venea sa râd amintindu-mi : ce dracu’ armata serioasa e asta,care se joaca cu lazi în chip de elicoptere ?!) . Întrebati însa orice pilot de elicopter din ALAT: legionarii sunt cei mai rapizi la îmbarcare. 

ADJ. Bodenhausen,20 de ani dupa Opération Daguet.

     Dupa 10 zile în plin desert,pierduti în grupuri de câte 8 oameni,într-o noapte am primit ordinul regimentului de a avansa. Statusem deja nopti bune cu alarme de gaze…  « Gaaaaz,couvrez ! » si ne gândeam ca Saddam ne va da o bomba-n cap. Nu ne daduse,iar atunci când 82nd Airborne a trecut pe lânga noi,în noaptea aia,am crezut ca o sa murim striviti de aliatii americani : urlete de Go,Frenchie,go care se împleteau cu motoarele VAB-urilor noastre,iar frigul noptii si nisipul ridicat  faceau ca tabloul sa aiba ceva suprarealist. Câtiva kilometri mai departe,i-am gasit pe americani opriti. A fost rândul nostru sa-i umplem de praf. Primisem ordin sa purtam képi-urile albe în locul castilor de metal (o minunatie,casca model F1 cu salata de plastic)   iar americanii strigau « Foreign Legion fuck Saddam ». Noi,auzind doar « fuck »,raspundeam din mers « yes,yes,fuck you ». Avansarea spre As-Salman s-a produs fara nici un fel de pierdere pentru noi ,irakienii ridicau mâinile imediat ce ne vedeau. Eu,Salamon si Dreiss am luat 80 de prizonieri...venisera ei lanoi,sa nu credeti ca eram cine stie ce soldati,pe-atunci. Tot dispozitivul nostru : aproape 600. Au fost momente penibile,în care vedeam oameni de 40,50,60 de ani care ridicau mâinile si spuneau « no fire you at me » iar noi habar n-aveam cum dracu’ sa procedam : ne venea s-o luam la fuga. Adjudantul care a venit sa ne dea ordine a izbucnit în râs,si a început sa vorbeasca cu ei,cam ca la piata : era de origine iraniana,si luptase în razboiul Iran-Irak… . A ramas adjudant si în ziua de azi,dupa o cariera de 43 de ani : Bodenhausen, o legenda vie a Legiunii de azi,participant la Kolwezi,care a cerut sa mai fie trimis si el la o sectiune de instructie « sa nu-si iasa din mâna ».Iar noi,trei legionari care habar n-aveam de capul nostru,am fost pusi sa aducem tot ce aveam de mâncare si baut prin VAB-ul nostru. Apoi,americanii i-au preluat,scuipându-i uneori,lovindu-i alteori,batjocorindu-i mereu. Frumos,Unchiul Sam e de fapt un taran necioplit pe care doar Hollywood-ul l-a transformat într-un tip bine cu zâmbet perfect. De fapt, e doar un magar care merge la sala de forta si manânca mult. Mult prea mult.

Prizonieri irakieni la postul Admé

   Koweit City a fost frumos pentru noi,dar a durat prea putin. Un medic militar român,capitan, cauta sa schimbe niste dolari americani…a ramas cu gura cascata când i-am vorbit româneste. « Aha,deci voi sunteti mercenari în legiunea aia,este ? » . Caporalul Paun,un ardelean,i-a raspuns frumos : «  Mercenara-i mata ! »  Eu,încercand sa salvez momentul : «  Nu suntem mercenari,domnule,suntem legionari ,asta vrea sa spuna domnul caporal. » Paun,suparat : « Când oi avea nevoie de interpret o sa te chem,Radule.Da-i în pula mea de apevisti jegosi. Ia baga tu niste pompe,asa,de control. En haut,en bas,en haut,en bas… ». Mai târziu am aflat ca Paun,pe vremea serviciului militar în tara,avusese niste probleme grave într-un spital militar.De unde si resentimentul lui. Fiecare cu povestea lui. Eu cunoscusem o doamna plutonier-infirmier,românca venita cu spitalul de campanie. Eram foarte impresionat de gradul dânsei (mult timp,pentru mine gradul militar -orice grad militar- avea valoarea gradelor noastre…iar un plutonier e mare !),dar mai ales de picioarele ei : as fi putut sa jur ca avea cele mai frumoase picioare pe le vazusem vreodata,indiferent de faptul ca singurul termen de comparatie din ultimele luni erau picioarele noastre paroase si învelite în sosetele negre sau (luxul suprem pentru confort !) cele de sport cu dunga rosie si verde. Câtiva ani mai târziu,pe când serveam în armata româna,am întâlnit-o la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Acolo,un caporal nici nu conta,printre atâtia ofiteri. Dar ea m-a recunoscut. Am salutat-o frumos si civil,m-a invitat sa bem o cafea (era undeva la etajul 6 sau 7,acolo unde urma sa se faca o sectie de chirurgie reparatorie mai târziu…desfiintata si mai târziu,desigur). Îmi aduc aminte de întrebarea ei : « Daca ma duc în Irak,te-ntâlnesc.Merg la serviciu,dau de tine. Ce faci,tu,de fapt ? » . Am fost tentat sa-i spun ca ma ocup cu spionajul,ca sunt agent secret trimis de francezi sa vad cum se face înviorarea iarna la Clinceni, dar -serios ca întotdeauna-am raspuns : cred ca fac turism militar,doamna. Kuweit,Avignon,Clinceni,Boteni...Ce,nu suntem toti pe aceeiasi planeta ?  

  Mult timp asta am facut : turism militar. Stiti placa aia,valabila în toate armatele,când faci cine stie ce stagiu dureros iar instructorii îti spun : « hai,lasa vaicareala,în civilie ai plati bani multi sa faci asta » ?  Mult timp am profitat de posibilitatile astea : stagii rareori alese de mine,de cele mai multe ori însa care mi-au permis fie sa ma descopar,fie sa-i descopar pe altii. Si,de fapt,de asta cred ca armata e un loc în care e bine sa-ti petreci un timp. Când mai e si o armata cosmopolita,cu atât mai bine.

 Stiti vorba aia,cu « armata e chestia pe care o faci un an,si o povestesti o viata »? Ei da,dar cum e când o faci o viata !?!… . Umpli internetul cu prostii ! Oh,oui !  

Progresiune în grup,la instructie în desert.

Cautându-mi linia de ochire...pierduta în nisip.

As-Salman