Division Daguet

  Alesesem 6° R.E.G,pe atunci singurul regiment de geniu al Legiunii Straine. Auzisem ca e un regiment bun,si ca are un foaier bine dichisit. Nu voiam sa mai merg pe jos în viata mea,iar englezii si americanii care erau voluntari pentru R.E.P (pe vremea aceea erau multi englezi la R.E.P) îmi pareau pur si simplu nebuni. În plus,un camarad de instructie,fost caporal-chef care se întorsese si trebuise sa refaca cele 4 luni,îmi spusese ca el servise acolo si…era bine.

 La Laudun l-am întâlnit pe caporalul Cirpaci (Cârpaciu îl cheama,de fapt,iar doamna Cârpaciu ar fi preferat sa pastreze numele de legionar) un moldovean haios care ne aducea pains au chocolat în fiecare dimineata. Sergentul sef Rodioso (Il grande Iradioso),un italian care ne-a întâmpinat cu niste cuvinte superbe : « 6° R.E.G e un regiment exploziv. Asa ca va rog sa va deplasati mergând încet,aici nu e Castel sa alergati ca bezmeticii ». Bun asa,Chef ! Eu am ajuns la prima companie,iar Lupu la a doua. Ma gândeam eu ca având specific amfibiu,o sa vad,poate,marea ! Muntele nu ma prea interesa pe vremea aceea,iar la 1° Cie., cu VAB-uri si cu apa,avea sa fie lejer. Asa credeam eu.

   Dupa 3 saptamâni în regiment,timp în care am vazut cum un sergent-chef de 45 de ani poate lasa lati 30 de tineri legionari,timp în care am învatat pe dinafara toate tipurile de mine antipersonal si anticar (MiAcPd,care e diferit de MiAcPp…ca sa întelegi diferenta ia doua mine si fa opt ture de stadion,bai Radou) ,într-o duminica seara,am primit vizita unui sergent în camera. Locuiam cu Koala,francez,13 ani de serviciu si 1°classe,si Manga,un senegalez,acum maior la regulata...). Sergentul,un englez cam tembel,ne-a întrebat daca avem chef sa dezertam. « Pai n-avem…înca ! » am raspuns eu si Manga. Koala,care fusese si el sergent odata,statea întins pe pat si fuma. Englezul ne-a explicat ca avea sa urmeze o saptamâna grea,si ca daca avem ceva de facut în oras,daca vrem sa dezertam chiar,atunci era momentul.

    A urmat o spatamâna cum nu mai vazusem : am primit o uniforma de camuflaj în culori maro si galbene,palarii cu boruri largi,câtiva sergenti ne însoteau zi de zi la instructie si ne-au aratat ca dincolo de FAMAS mai exista si UZI (pentru ei,desigur,CRAP-ul regimentar)…si am aflat ca faceam parte,doua companii întregi,dintr-un dispozitiv ce urma sa fie dislocat undeva într-o zona calda. Ni se adusesera o gramada de lazi de munitie (goale) si exersam îmbarcarea în elicoptere. Parea o tâmpenie,dar în ziua în care elicopterele chiar au venit am urcat toti la bord înainte ca pilotii sa le aseze cu tot trenul pe pamânt (mai târziu,comandând eu însumi astfel de execitii la lada de lemn,auzeam murmurele tinerilor mei legionari…si îmi venea sa râd amintindu-mi : ce dracu’ armata serioasa e asta,care se joaca cu lazi în chip de elicoptere ?!) . Întrebati însa orice pilot de elicopter din ALAT: legionarii sunt cei mai rapizi la îmbarcare. 

ADJ. Bodenhausen,20 de ani dupa Opération Daguet.

     Dupa 10 zile în plin desert,pierduti în grupuri de câte 8 oameni,într-o noapte am primit ordinul regimentului de a avansa. Statusem deja nopti bune cu alarme de gaze…  « Gaaaaz,couvrez ! » si ne gândeam ca Saddam ne va da o bomba-n cap. Nu ne daduse,iar atunci când 82nd Airborne a trecut pe lânga noi,în noaptea aia,am crezut ca o sa murim striviti de aliatii americani : urlete de Go,Frenchie,go care se împleteau cu motoarele VAB-urilor noastre,iar frigul noptii si nisipul ridicat  faceau ca tabloul sa aiba ceva suprarealist. Câtiva kilometri mai departe,i-am gasit pe americani opriti. A fost rândul nostru sa-i umplem de praf. Primisem ordin sa purtam képi-urile albe în locul castilor de metal (o minunatie,casca model F1 cu salata de plastic)   iar americanii strigau « Foreign Legion fuck Saddam ». Noi,auzind doar « fuck »,raspundeam din mers « yes,yes,fuck you ». Avansarea spre As-Salman s-a produs fara nici un fel de pierdere pentru noi ,irakienii ridicau mâinile imediat ce ne vedeau. Eu,Salamon si Dreiss am luat 80 de prizonieri...venisera ei lanoi,sa nu credeti ca eram cine stie ce soldati,pe-atunci. Tot dispozitivul nostru : aproape 600. Au fost momente penibile,în care vedeam oameni de 40,50,60 de ani care ridicau mâinile si spuneau « no fire you at me » iar noi habar n-aveam cum dracu’ sa procedam : ne venea s-o luam la fuga. Adjudantul care a venit sa ne dea ordine a izbucnit în râs,si a început sa vorbeasca cu ei,cam ca la piata : era de origine iraniana,si luptase în razboiul Iran-Irak… . A ramas adjudant si în ziua de azi,dupa o cariera de 43 de ani : Bodenhausen, o legenda vie a Legiunii de azi,participant la Kolwezi,care a cerut sa mai fie trimis si el la o sectiune de instructie « sa nu-si iasa din mâna ».Iar noi,trei legionari care habar n-aveam de capul nostru,am fost pusi sa aducem tot ce aveam de mâncare si baut prin VAB-ul nostru. Apoi,americanii i-au preluat,scuipându-i uneori,lovindu-i alteori,batjocorindu-i mereu. Frumos,Unchiul Sam e de fapt un taran necioplit pe care doar Hollywood-ul l-a transformat într-un tip bine cu zâmbet perfect. De fapt, e doar un magar care merge la sala de forta si manânca mult. Mult prea mult.

Prizonieri irakieni la postul Admé

   Koweit City a fost frumos pentru noi,dar a durat prea putin. Un medic militar român,capitan, cauta sa schimbe niste dolari americani…a ramas cu gura cascata când i-am vorbit româneste. « Aha,deci voi sunteti mercenari în legiunea aia,este ? » . Caporalul Paun,un ardelean,i-a raspuns frumos : «  Mercenara-i mata ! »  Eu,încercand sa salvez momentul : «  Nu suntem mercenari,domnule,suntem legionari ,asta vrea sa spuna domnul caporal. » Paun,suparat : « Când oi avea nevoie de interpret o sa te chem,Radule.Da-i în pula mea de apevisti jegosi. Ia baga tu niste pompe,asa,de control. En haut,en bas,en haut,en bas… ». Mai târziu am aflat ca Paun,pe vremea serviciului militar în tara,avusese niste probleme grave într-un spital militar.De unde si resentimentul lui. Fiecare cu povestea lui. Eu cunoscusem o doamna plutonier-infirmier,românca venita cu spitalul de campanie. Eram foarte impresionat de gradul dânsei (mult timp,pentru mine gradul militar -orice grad militar- avea valoarea gradelor noastre…iar un plutonier e mare !),dar mai ales de picioarele ei : as fi putut sa jur ca avea cele mai frumoase picioare pe le vazusem vreodata,indiferent de faptul ca singurul termen de comparatie din ultimele luni erau picioarele noastre paroase si învelite în sosetele negre sau (luxul suprem pentru confort !) cele de sport cu dunga rosie si verde. Câtiva ani mai târziu,pe când serveam în armata româna,am întâlnit-o la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Acolo,un caporal nici nu conta,printre atâtia ofiteri. Dar ea m-a recunoscut. Am salutat-o frumos si civil,m-a invitat sa bem o cafea (era undeva la etajul 6 sau 7,acolo unde urma sa se faca o sectie de chirurgie reparatorie mai târziu…desfiintata si mai târziu,desigur). Îmi aduc aminte de întrebarea ei : « Daca ma duc în Irak,te-ntâlnesc.Merg la serviciu,dau de tine. Ce faci,tu,de fapt ? » . Am fost tentat sa-i spun ca ma ocup cu spionajul,ca sunt agent secret trimis de francezi sa vad cum se face înviorarea iarna la Clinceni, dar -serios ca întotdeauna-am raspuns : cred ca fac turism militar,doamna. Kuweit,Avignon,Clinceni,Boteni...Ce,nu suntem toti pe aceeiasi planeta ?  

  Mult timp asta am facut : turism militar. Stiti placa aia,valabila în toate armatele,când faci cine stie ce stagiu dureros iar instructorii îti spun : « hai,lasa vaicareala,în civilie ai plati bani multi sa faci asta » ?  Mult timp am profitat de posibilitatile astea : stagii rareori alese de mine,de cele mai multe ori însa care mi-au permis fie sa ma descopar,fie sa-i descopar pe altii. Si,de fapt,de asta cred ca armata e un loc în care e bine sa-ti petreci un timp. Când mai e si o armata cosmopolita,cu atât mai bine.

 Stiti vorba aia,cu « armata e chestia pe care o faci un an,si o povestesti o viata »? Ei da,dar cum e când o faci o viata !?!… . Umpli internetul cu prostii ! Oh,oui !  

Progresiune în grup,la instructie în desert.

Cautându-mi linia de ochire...pierduta în nisip.

As-Salman

                                  

« Noi românii »,caporalul Vazov si placerea de a calatori prin viata.

  În 1990,românii care se angajau în Legiunea Straina erau în general cei care nu reuseau sa se încadreze în bandele de spargatori de magazine si imbiss-uri din Germania. Eu,copil tembel,încercasem sa intru si eu într-o astfel de banda care se ocupa cu furtul de convectoare pentru antene parabolice (300 DM la magazin,100 în lagarul din Berlin,Keithstrasse). Dar nu aveam talent de hot,si dupa doua nopti de activitate cu borfasii respectivi (ma uitam aiurea dupa lumini si magazine,vorbeam tare,ma împiedicam…) am primit multumirile lor si…am plecat.

   Românii care veneau la angajare,atunci,în 1990,erau cam ca mine : vazusera lumina si intrasera. La ancheta se securitate spusesem o minciuna (plauzibila,mi se parea mie) : « am facut armata multa în tara,ma pricep la arme si stiu ce aia sa pleci în misiuni periculoase ». De unde stii tu asta ? m-a întrebat sergentul Darc,un român care vorbea numai frantuzeste. « Pai,hai sa-ti explic : am facut P.T.A.P în fiecare joi,si am fost antrenat sa trag mult si bine » .Eram înca,desigur,sub influenta povestilor Revolutiei,cu teroristii care trageau în toate felurile si care erau cei-mai-cei din lume. I-am distrat pe anchetatorii mei (unul dintre ei mi-a devenit bun prieten,ani mai târziu) si am devenit repede « rouge ». Adica,între Aubagne si Castelnaudary nu mai erau decât câteva zile. Am primit tot paquetage-ul ,niste domni de la Antenne 2 (actualul France 2) ne filmau,si totul parea bine. Dupa multi ani am revazut pe Youtube filmul cu acele zile.Kane,irlandez nebun (de-a dreptul) ,Bond-un englez cockney cu care am devenit repede prieten,Farmer –fost sergent în 82^nd Airborne,Stocker,un american negru-foarte -negru (primul om de culoare pe care l-am atins…sa vad si eu ca nu se ia culoarea de pe el…ei da !atât de copil eram),Anastasiu –sucevean artist (doar în suflet,pe atunci)care avea sa devina pictor oficial al armatei,Romero –mexican cu doi frati deja legionari…,Lupu,un român de 39 de ani care gasise în noi,românii tineri,un auditoriu perfect pentru niste minciuni pe cât de frumoase pe atât de gogonate… ce mai,o pleiada de figuri si modele de oameni care mai de care mai bizari prin comparatie cu…locul în care eram. Mai era si Diaconu,un tip de vreo 35 de ani.Serios,parea mereu ca se gândeste la altceva.Fusese locotenent în Trupele de Securitate si fugise din tara pe 1 Ianuarie 1990,cu tot cu pistolul pe care îl predase abia la Strasbourg,unde se angajase. Un tip care dadea clasa multor cadre,si care m-a învatat cum sa ma încalzesc când muream de frig si cum sa sug pietre când muream de sete. Putea sa faca 10 kilometri cu unul din noi în spate,ne dadea mai mult de jumatate din ratia lui (« luati,bai copii,ca sunteti în crestere si aveti nevoie »)   si în noptile în bivuac îl întrebam,curios : « Cum,bai,Diacone,tu ai fost securist ? » Iar el,usor superior si sfatos : Da mai da-va-n pula mea de tâmpiti,bai,ce stiti voi despre securisti,aaa ? Am fost ce-am fost,treaba e ce sunt acum.Si-acum uite ca sunt prins aici,cu niste cretini. A avut un picior amputat,câtiva ani mai târziu,si serveste în continuare gratie unei scrisori a presedintelui de atunci,Chirac.E major. Mes respects,Major.

 Într-o zi,un sergent care nu era la fel de blând la mutra precum caporalii-sefi de la Aubagne a venit,ne-am încolonat toti,ne-am urcat într-un autobuz si am mers la gara. Corail-ul care ne ducea catre Castelnaudary a trecut la un moment dat prin Tarascon,iar eu mi-am amintit de lectia de franceza din clasa a XI-a ,în care Tartarin din Tarascon pleca la vânatoare. Mi-am amintit si de o fata de care,daca as fi stat mai mult la clasa,cred ca m-as fi îndragostit. Iar amintirile,amestecate cu sucul de mere si sandviciul pe care îl aveam drept casse-croûte,m-au facut sa ma ridic de la locul meu (lucru interzis) si sa ma duc la sergentul care ne însotea. Asta s-a uitat la mine lung,a dat sa deschida gura,dar engagé volontaire Radu,servitorul dumneavoastra,a vorbit mai repede : « Je coné Tarascon e je croa ca Castelnaudary sa va etra bian ». Sergentul a ramas interlocat,s-a ridicat si mi-a dat prima palma dupa ceafa pe care am primit-o în viata de la un strain. Am fost convins atunci,în clipa aceea,ca Legiunea Straina e o gramada de abrutizati cu care nu ai ce discuta. Si,brusc,am avut chef sa ma dau jos din tren. Totusi,pâna nu demult,cu câteva luni în urma,fusesem campion municipal de judo,aveam centura maro…,aveam un boxer care ma asculta si pe care îl dresasem personal….totusi ! putin respect. Ei bine,nu numai ca sergentul acela nu s-a mai uitat la mine,dar a spus privind pe geam câteva cuvinte pe care nu le-am uitat niciodata : « Toi,l’historien de mes couilles ,tu vas en chier ». Adica,grosso-modo,o sa te cam caci pe tine,baietelule. Nu pricepeam subtilitatile limbii franceze,dar parca-parca banuiam ceva… .

 Castelnaudary : « postul de garda,în stânga e ordinaire-ul,comandamentul e în fata,o sa fiti în compania a 2-a,prima sectiune. »  Aveam tot echipamentul într-un sac marin si într-o musette F1 ( azi folosim Camelback-ul,iar musette e doar o amintire). Sac marin e fix ceea ce spune si numele : un sac de marinar,kaki,în care majoritatea efectelor erau bine împaturite. Cam 15 kilograme de haine,plus doua perechi de rangers-i ,bocancii nostri.Greu ! 

 Compania a 2-a,les rouges. Un caporal sfrijit,cu ochelari cu rama metalica,urla preventiv. Un altul,Lewinsky,polonez mic si solid,zâmbea perfid. Grusikov (foot-foot,elev caporal,functie disparuta azi) dadea palme dupa cefe : cum prindea un cap la îndemâna,pac ! Ei bine,tânarul engagé volontaire Radu se saturase deja. Ma gândeam sa plec cumva,dar mediul înconjurator nu era propice discutiilor în acest sens. Asa încât m-am conformat atunci când urletul caporalului cu ochelari a umplut coridorul : « première section rassemblement dans le couloir ». Cine e francez ? Câteva mâini ridicate. Englezi,americani ? Tot asa. Rusi ? Polonezi ? Cehi ? Turci ? Se ridicau de fiecare ba o mâna,ba doua,ba noua. Si am ajuns desigur si la întrebarea care ne privea,pusa într-o franceza buna,fara accent. « Qui est Roumain ? » Am ridicat mâinile,si eu,si Paul,si Lupu,si Diaconu. Astia trei,având peste 1,80 metri,erau cu un cap mai înalti decât caporalul cel sfrijit. Eu,cu 1,73,îi eram mai la-ndemâna. Roumain ? Oui,caporal,zic eu linistit. « Si de unde esti ? » ma întreaba el. Din Bucuresti ! Haaaa,face caporalul,pai atunci pula sa-mi belesti.

 A fost primul meu contact cu un român din Legiunea Straina. Bineînteles ca am întrebat « de ce sa va belesc pula ? » bineînteles ca mi s-a ordonat pompe ! bineînteles ca sacul meu de efecte mi-a cazut în cap,aruncat maiastru de caporalul Vazov. Ivan Vazov.

  Asa e cu numele,la noi : l-am avut superior pe Ivan Vazov,l-am instruit pe legionarul Heine Heinrich,am împartit o lada de grenade cu sergentul Jim Morrison,am mâncat cu sergentul Canetti Elias…si,daca te uiti prin arhivele numelor de împrumut,nu cred sa fi fost vreun nume ilustru al literaturii,artelor,stiintei,care sa nu fi servit pe la noi. Sigur,poetul Ivan Vazov era mort demult : ce ma deranja,însa,era ca micul caporal nu primise,odata cu numele,nici macar un pic din poezia adevaratului Vazov. Ba din contra,as zice.

 Instructia a trecut repede. Am avut cadre pitoresti,oameni pe care nu am sa-i uit vreodata. Adjunctul comandantului de sectiune,un sergent-chef din Madagascar,a ajuns –dupa 1996- sa fie caporal-chef în sectiunea mea (o retreogradare obisnuita pe vremea aia,când tata armata devenea pofesionista). Îi eram,tehnic,superior,dar întotdeauna i-am cerut parerea.Mereu m-a sustinut,ca un tata care se bucura sa-si vada copilul ca i-o ia înainte. Am aflat târziu ca nu erau decât vreo 10 ani diferenta între noi,dar ce om !

 Instructia : alergare (ajunsesem sa ma întreb daca francezii descoperisera ca exista si alt fel de a ajunge dintr-un loc într-altul decât alergând). Cursuri de franceza,cu binomul meu irlandez care nu pricepea nimic si se enerva pe mine. Gradele : adjudant-chef la infanterie : galon galben. La cavalerie : galon alb. Adjudant la cavalerie : galon galben. La infanterie : alb. La cavalerie,te adresezi unui adjudant-chef spunându-i Mon Lieutenant. Voi ati priceput ? Cu siguranta,da. Ei bine,eu nu pricepeam mare lucru,si mi se parea ca Mon Colonel e bine pentru toata lumea.Inclusiv pentru Vazov,caporalul român.

 Râd eu,dar Vazov ne-a aratat ce înseamna sa manânci în 10 secunde cronometru « 1érè section,dehooors » ! Stocker,americanul cel negru cu 2.10 m intra primul în ordinaire. Farantoana,cu 1,50 m ,intra ultimul. Abia apuca sa-si puna o farfurie pe platou ca trebuia sa iesim. Si Vazov începea prin a ne pune sa facem tractiuni «  30,pour brûler les graisses » si alerga cu noi…vreo 3 ore. La semi-maratonul pe care l-am facut atunci,caporalul Vazov a terminat primul,cu 1 ora si 15 minute. Când am ajuns si noi,el era deja uscat si vorbea cu un civil…relaxat.

   Am terminat instructia al noualea din 52,si cu un picior rupt. Generalul comandant de atunci,primindu-ne în Muzeu,m-a întrebat daca ça va .  Affirmatif,Mon General,doar ca am niste gânduri criminale în legatura cu un caporal. Un român de-al meu,rezolvam noi între noi.

   Câteva luni mai târziu,în timpul operatiunii Godoria,l-am întâlnit pe Vazov. Eram deja legionar,camaradul Anastasiu dormea cu câte o grenada în fiecare buzunar…si l-am acostat pe Vazov. « Bai,nene,de ce ai fost,bai,magar ? Nu zicea nimeni sa ne ajuti cumva,da’ de ce te-ai purtat ca un porc ? »  La care Vazov,ca un viermisor cum ne parea în clipa aceea,a spus candid : « când dati,va rog io sa nu dati la fata,ca-mi spargeti ochelarii ». Sigur ca nu l-a lovit nimeni,ba chiar,odata întorsi în regiment l-am vizitat la arest (se îmbatase si nu recunoscuse un capitan). Mai târziu ne-am întâlnit prin orasul lui de bastina : era prima data ca veneam în tara cu masina,si ma oprisem la Deva. Ducea o plasa într-o mâna,si avea mersul acela dezlânat de alergator de maraton pe care i-l cunoscusem asa de bine. « Ce faci,bai Vazov ? » « Oooo,salut,Raducule,ma duc acasa. Hai sa bem o bere. » .Am baut-o,berea aia,am vorbit un pic de unii si de altii,si într-un fel îmi venea sa nu mai plec de lânga el. Un tip care trecuse Dunarea înot în iarna lui ’88,care se angajase în Legiunea Straina,ranit în Iugoslavia,si care dupa 9 ani de serviciu se întorsese la el acasa. Mama lui avea cancer,si voia sa fie lânga ea.În punga aia de plastic,avea medicamente pentru ea. Caporalul care îmi facuse instructia era acolo,în fata mea,si nici nu mai stiam ce sa-i spun. « De ce n-ai spus,ma,de la-nceput,cum stau lucrurile cu tine ? De ce îti bateai joc de noi ? » . Iar Vazov,linistit si parca dintr-o alta lume,mi-a spus :  « Bai pula,esti sergent-chef,ai ramas în Legiune…acum am tot respectul,si pentru tine,si pentru aia care ati ramas.Dar atunci,pe vremea aia, eu de unde era  sa stiu ca voi o sa ramâneti în Legiune ? Stii si tu câti vin si pleaca !  » .

   Asa este,si anii m-au învatat sa-i dau într-un fel dreptate : fiecare suntem ceea ce suntem,uneori buni,alteori rai,sume ale feluritelor povesti de viata pe care le avem si cu care am trait. Uneori avem cu ce sa fim buni,alteori nu putem fi decât rai. Pe mine,caporalul acela m-a învatat doua lucruri : ca oricine am fi,la un moment dat,toti suntem copii cuiva,si dincolo de orice uniforma,de grade,de rezultate…exista cineva care e mai presus de noi : o mama,un tata…pentru unii chiar o mama si un tata.Când suntem tineri,avem deseori tendinta de a brava,însa.  Deasemenea,ca lumea-i mica,si loc de buna-ziua trebuie sa lasi mereu,peste tot pe unde treci. Daca nu poti lasa o amintire buna,macar sa nu lasi una rea. Nu stiu întotdeauna cât am reusit,în privinta asta. 

     De fiecare data când s-a-ntâmplat sa fiu numit la Castelnaudary,la o companie de instructie (si s-a-ntâmplat,de câteva ori)am cautat sa vad mereu locurile cu ochii celui care eram atunci când mi-a cazut sacul marin în cap,aruncat de-un caporal. N-am pus niciodata prea mare pret pe suferintele de moment ale tinerilor legionari,si nici nu i-am considerat asa pâna când nu i-am vazut plecati în regimentele lor. Dar am încercat mereu sa-i fac sa simta (de înteles e mai greu,vehiculul limbii e esential pentru asta) ca fiecare din cei care reprezentau raul absolut pentru ei,acolo,fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin acele locuri. Fara nici o exceptie. Nici macar una singura. Si pentru niciunul nu a fost nici simplu,nici usor. Dar toti,fara exceptie,am supravietuit. Apoi,ce devenim fiecare dintre noi…asta-i alta poveste. 


       

Alte locuri,alte moravuri.

Vehiculul usor blindat (VBL îi zice) e o conserva rapida care permite deplasarea unui grup de câtiva oameni si pe care îi sustine,odata debarcati,cu o mitraliera de 12.7. La douze-sept e,de fapt,singura chestie care te face sa te simti în siguranta atunci când esti îmbarcat în VBL.

 În 1999 eram raspunzator de usile unui astfel de vehicul. Seful de bord striga « débarqueeeez » iar subsemnatul trebuia sa aiba grija de doua lucruri : usile sa fie lasate usor la deschidere,si pocnite usor la închidere. Pare un job cretin,dar când faci 20 de debarcari într-un minut devine penibil. De aceea,când am devenit sef de bord, spuneam mereu « nous allons nous préparer pour…débarqueeeeeez » Si toata lumea era multumita,mai putin « Soleil ». Soleil e indicativul radio al comandantului de regiment,în toate regimentele. Cam asa cum era « Tâmplarii » pentru cercetasii nostri de la Buzau… . Orice comandant de regiment e Soleil,oricare cercetas era « Tâmplar ». Sau,cel putin,asa stiu eu despre ai nostri,aia de la "404".

 Ma rog,nu are mare importanta ce si cum vorbeam noi prin radio în vremurile alea,voiam doar sa va introduc un pic în atmosfera. În ziua de care vreau sa va vorbesc,undeva în eter,între New York,Moscova,Paris si Londra se purtau discutii aprinse. O divizie de parasutisti rusi se pregatea sa intre în Pristina,iar Gen. Clark,un american lung si serios,se pregatea pentru al treilea razboi mondial. Eu,responsabil de usile VBL-ului meu parcat într-o padurice,habar n-aveam pe vremea aia ce se întâmpla în lume,si cum se întâmpla. Treaba mea era sa nu se rupa usa,atunci când Soleil urma sa ne spuna « debarqueeeez ».  Soleil-ul meu,pe vremea aceea,era Colonelul de Kermabon,un tip relativ sec,ofiter de la armata regulata devenit legionar prin adoptie,si care ne facea mândri ca suntem la 1^er Royal de Cavalerie. Uneori,când timpul îi permitea,venea în vizita la noi,în lastarisul în care ne cazasem Den Tagen, Ardila-Tjader si cu mine. Într-o zi,curios sa afle cum ne petrecem timpul (ar fi trebuit sa asiguram cercetarea de geniu,în cazul unui ordin) venise fara galoane,fara casca,fara bereta. Îl recunoscusem,îl salutasem regulamentar (daca UCK-ul a fugit din padurea aia,atunci,sigur a facut-o datorita tipatului meu «  deux sous-officiers,un caporal-chef,à vos ordres Mon Coloneeel » ) iar el ma întrebase : « care e cea mai mare grija a ta,Chef ? » . Iar eu,preocupat de gânduri personale,i-am raspuns sincer : « Pai,în primul rând sa nu se rupa usile când ne dam jos. Apoi,ma întreb daca bunica o fi primit banii pe care i-am trimis. » Cum,zice colonelul,si nu te preocupa de loc parasutistii rusi de dincolo de boscheti ?

 Sincer sa fiu,nu ma preocupau. Eram cu Den Tagen,un olandez de 2 metri si 100 de kilograme,care era mai blând decât un pui de gaina. Eram cu Ardila,un suedezo-spaniol care gasea cel putin o sticla de raki în fiecare dimineata,si una seara,si caruia bataile unu contra 20 îi placeau la nebunie. Aveam 2000 de cartuse de 12.7,aveam un radio care functiona…si mai cu seama vorbeam destul de bine ruseste. În cazul unei lupte cu rusii,planul era urmatorul : le spuneam ca suntem Legiunea Straina.Apoi,le propuneam o sticla de raki. Apoi,daca nici asa nu mergea,le aratam ca avem 2000 de lovituri pentru ei,si ar fi urmat sa le-o aratam « au coup par coup ». Si daca nici asa n-ar fi mers,ei bine sunt convins ca prietenul caporal-chef Paul ne-ar fi facut post-mortem niste tripticuri interesante : legionari sacrificându-se în lupta. Un Camerone mai balcanic,asa… .

 Vorbeam cu Colonelul de Kermabon,si eu îi povesteam cum venisera bunicii în România,cum sunt- de fapt- rusii ca mentalitate la ei acasa,iar el îmi povestea despre fiul sau. Si tot spunea « mon fils » …ca facea nu stiu ce când era mic,ca are o prietena nu stiu cum,ca nu suporta laptele,ca e cam rebel,ca ar fi trebuit sa se nasca într-un djebel,sa vada cum e viata grea…si,mai ales,ca i-ar fi placut sa îl vada soldat. Din ce spunea colonelul eram,eu si fiul sau,cam de aceeiasi vârsta.

  Nu ne-am batut cu rusii,atunci,cu toate ca ne-am fi batut cu oricine (ne-am batut între noi,mai târziu,când am furat un VAB Trans ca sa vizitam împrejurimile. Ne-am batut cu MP-ul americanilor...si bine a fost.). Am ajuns într-un târziu la HQ de la Grand Hotel Pristina,l-am vazut pe Gen. Clark de la mai putin de un metru,cercetarea mea de geniu m-a trimis apoi pe câmpuri si pe dealuri (acolo unde e acum Camp Bondsteel am gasit o iepuroaica cu pui,si ne-am jucat cu ei o zi întreaga : stiu,de atunci,ca iepurilor le place brânza topita) iar drumul spre Mitroviça l-am facut de 8 ori…la pas,pe jos.Si au trecut anii,de-atunci.

  Acum ceva vreme,mergând sa-mi iau tava la mess,în spatele meu se aseaza un chef de bataillon (echivalentul maiorului nostru). Un tip cam de vârsta mea,cu képi-ul sub brat,care se uita impacientat la borcanelele cu iaurt. Ia unul,îl pune jos,ia altul,citeste ce scrie pe eticheta,îl pune jos…si tot asa cu vreo cinci feluri de iaurt. În spatele lui,coada se lungea din ce în ce mai mult. Un major,mai grabit decât noi ceilalti (normal,lucra la Gestapo,si acolo au multa treaba) a îndraznit chiar un « Mon Commandant,on mange aujourd’hui ? » iar maiorul se cam fâstâcise. Asa ca a luat un iaurt la-ntâmplare si a dat sa plece. Numai ca iaurtul e facut din lapte,iar eu cunosteam deja foarte bine iaurturile false si pe cele adevarate din mess-ul acela. Asa ca i l-am luat de pe tava pe cel ales de el,si i-am pus un mar.

  Maiorul a facut ochii mari (subofiter superior,de acord,dar respectul nu se scoate precum képi-ul,nici chiar la masa.) « Mon Adjudant-chef,vos faites quoi,là ? »  Pai ce sa fac,Mon Commandant,mi-am amintit de o discutie cu tatal dumneavoastra acum 10 ani,am vazut placa patronimica cu un nume inconfundabil si mi-am amintit ca aveti o intoleranta la lactoza. Si,pentru ca pe tatal dumneavoastra l-am cunoscut suficient de bine si mi-a vorbit de dumneavoastra,am zis sa va ajut un pic : un ofiter poate fi impresionat de asa adunare de subofiteri (ca adjudant-chef ma simteam undeva în massa de oameni,ca sa întelegeti),dar asta nu e un motiv pentru noi sa uitam si sa va facem sa mâncati un iaurt care o sa va trimita direct la infirmerie : am servit cu tatal dumneavoastra în situatii mai complicate,si am vrea sa stie ca si fiul dânsului,de-o fi sa ne aiba în subordine,poate conta pe noi.Chiar si pe major-ul grabit sa se întoarca la dosarele lui. Aici,în metropola,amenintarea nu poate veni decât de la un amarât de iaurt. Dar,de-o fi sa fie si-altceva,sa stiti ca nu sunteti singur. Legiunea Straina e o familie tare ciudata,cu multe "oi negre",dar e o familie. Uneori ne pazim unii pe altii de indigestie,alteori de decizii gresite,mai rar de gloante…« on fait ce qu’on peut ». Dar o facem.

   Am revazut VBL-ul acela de demult. Întâmplarea face sa fie în continuare în serviciu (stiu,e multa tehnica veche si la noi…) în escadronul de cercetare al CBA. De Kermabon. Fiul tatalui sau. Nu stiu cum s-o simti domnul general în rezeva-tatal,dar ca parinte cred ca e mândru de fiul sau. De avut,are de ce. 

Soldatul Stancu si locotenentul-major.

 Pe vremuri îndepartate,pe când înca se mai defila cu palma întinsa si piciorul ridicat la înaltimea genunchiului celui din fata,pe vremea aia deci,satisfaceam si eu stagiul militar (îmi place expresia asta : a satisface da o conotatie aproape sexuala unui lucru care,pâna la urma,asta si era : futai fara finalitate-pentru noi- dar distractiv-pentru cadre.)

 Aveam un coleg (nu camarad,camarazii sunt altceva) un coleg,deci, mititel si care parea tare pricajit în uniformele alea mozaic. Doar tinuta de iarna,captusita cu molton împutit (de altii) îl mai umfla si pe el putin. Soldatul Stancu era un baiat de treaba : se temea sa nu încaseze vreun sut în fund ,asa încât îsi pastra consideratiile personale mereu pentru sine. Uneori,când mergeam la trageri,îi duceam ba arma,ba parte din harnasament,ba –odata-chiar pe el cu totul. Eram,desigur,legionarul care trebuia sa poata tot si înca ceva. Nu asta ma deranja,însa,ci zâmbetul usor zeflemitor pe care îl decelam uneori la colegul meu : parea ca stie ceva ce noua,celorlalti muritori de rând,ne scapa. .

  Aveam si un locotenent-major. Un tip simpatic,cu fata mâncata de varsat de vânt si niste degete lungi si subtiri cu care ne indica în zare un obiect : « vezi,domnule soldat,vaca aceea ? ». « Da,domnule locotenent-major ». « Ia du-te pân’ la ea si întreab-o cum o cheama.Fugaaaaa…mars ! » . Dar nu era un tip cu un fond rau,si mai ales citise mai multe carti decât toti colegii dânsului. Zilele când era de serviciu ma chema sa îsi exerseze franceza,si mai vorbeam despre câte-n luna si-n stele. Cine va fi facut serviciul de sergent pe companie sau ofiter de serviciu într-o unitate pierduta-n câmp stie ce spun. Amiezile si serile lungi de iarna,în care pari asa…vesnic.

    Oricum,un tip simpatic,locotenetul asta major.

   Ei bine,într-o buna zi,dupa câteva saptamâni de trezit devreme,de înviorare si mese cam proaste dar cu un gust bun (fasole,orez,cartofi,fasole,cartofi,orez,orez,fasole…) într-o buna zi,soldatul Stancu s-a ridicat ultimul din pat,a iesit alene din companie,si în timp ce noi ne învioram de zor în scremetele unui sergent (angajat,fireste) Stancu a zis : “bai,io-mi bag pula-n ia da armata”. Stupoarea sergentului,râsete,tipete… . Raportul Grupului,o ora mai târziu : “dom’le capitan,Stancu nu executa” spune sergentul. “Ce nu executa,ba ?” întreaba capitanul. “Nimic.” « Cum,Stancule,ce e cu tine ? » La care soldatul Stancu iese din formatie si o ia drept spre cladirea comandamentului. Stupoarea capitanului,o tentativa de mediere din partea unui locotenent-major (nu asta al meu,altul,care avea sa-si termine cariera comandant al unitatii aleia,ani mai târziu) si…liniste. Trei ore mai târziu au venit la unitate,prin praf,doua Dacii negre. Un domn s-a dat jos din prima masina,a schimbat câteva vorbe cu comandantul garzii,însotitorii sai s-au dat jos si ei si au pornit grupati catre comandament. 30 de minute mai târziu,soldatul Stancu,echipat înca în uniforma aia mozaic,a iesit râzând si s-a dus drept într-una din Dacii. Tatal lui,colonel într-un serviciu de baieti smecheri,îl scapase de armata pentru totdeauna.

   Au trecut anii,si am uitat de Stancu. Într-o zi,la aeroport,asteptând deschiderea check-in –ului,un nene maruntel si grasunt ma acosteaza. « Ce faci,dom’le,mai traiesti ? »  Stancu ! Da,bai,uite ca ma încapatânez sa traiesc.  « Cum,si tot în armata te-ai dus la aia ? » Da,zic,tot în armata.M-as fi dus altundeva,dar era ocupat,ce sa zic ?! « Si,ai mai tinut legatura cu Tataie ? Da’ cu Muscalu ? Da’ cu X ? Da’ cu Y ? » . N-am tinut-o,bai Stancule,zic. Viata e cum e,si nu am pastrat legatura. L-am cautat însa pe locotenentul-major,ala cu degete lungi.Mai stii ceva de el ? Ce-o fi devenit ?

La care Stancu al meu zâmbeste cu acelasi zâmbet din secolul trecut si se-ntinde pe scaun lânga mine : «  A avut o problema prin 2000,si a plecat din armata. E muritor de foame,vai de el ».

  Am mai vorbit un pic (casatorit ? nu,divortat . Cum e în Legiune ? Bine,e cald. Ce masina ai ? Un VAB de 200.000€ ,caruia daca-i deschid capacele –sefu-i sef,eu decid când se deschid…- are si aer conditionat) si m-am ridicat. Mi se anuntase zborul,si trebuia sa plec. Si se ridica si Stancu,si odata ajunsi noi doi în dreptul baietilor cu camasi bleu si pistoale Glock,Stancu întinde mâna,îmi ia pasaportul si spune foarte relaxat : « Hai ca te trec eu. » Si chiar « ma trece » iar unul din baietii aia bleu ia un aer serios si spune « Sa traiti,domnule colonel ». 

   Buna treaba,Stancule. Si misto sistem. Câti Stanci o avea ?

ARMELE PATRIOTULUI ROMÂN CONTEMPORAN & COMENTARII

 Iubitorii de neam si tara,astia care se întâlnesc la ora doisprezece (douasprezece ore au zilele,si tot douasprezece noptile) eu unul i-as înarma cu câteva carti de capatâi. Biblia patriotuLui romÂn (pun majuscule unde vreau !) ar trebui sa fie DEX-ul. Chiar,cum ar fi sa plimbe oamenii astia în permanenta un DEX cu dânsii ? Mai usor decât un AK-47 (cu încarcatorul plin),mai greu decât un carnet de contraventii. Da' tare folositor (ne-)ar fi .

 Despre comentarii la/pe blogul asta: oricine poate sa spuna orice despre orice,ideea cu moderarea nu intra în viziunile mele.Deasemenea,daca sunt întrebari carora cineva crede ca le-as putea da raspuns...nici o ezitare,je vous prie. La fel cu înjuraturile : cu cât mai colorate,cu atât mai apreciate. 

LEGIO VERIF

 E lung si-ntins si larg si mult,internetul asta. Citesti tot soiul de lucruri,dar de cele mai multe ori –daca nu ai referinte solide- e greu sa pui lucrurile cap la cap si sa înveti ceva. A trage învataminte nu e acelasi lucru cu a învata ceva. Ma întreb ce am învatat eu,în cele aproape 9 luni de când folosesc internetul în mod constant.  De raspuns îmi raspund tot eu : n-am învatat aproape nimic. Am aflat unele lucruri (aflari incomplete si fara de care as fi reusit sa supravietuiesc oricum) dar am tras o gramada de învataminte.

 Daca ar fi existat internet acum 20 de ani,i-as fi trimis mamei o scrisoare prin care as fi informat-o ca am de gând sa ma angajez în armata. Asa,i-am trimis doar o carte postala,care a plecat frumoasa de la Marsilia si a ajuns unsuroasa si ferfenitita la Bucuresti. Retrospectiv,îmi dau seama cum trebuie sa se simta un parinte care primeste o carte postala de la unicul copil de 17 ani plecat hai-hui în lume. Trebuie sa fie greu. Dar daca pe deasupra vestea vine si printr-o vedere ca vai de ea… . Formele conteaza !

  Nu ma gândisem eu la maica-mea si la ce o fi simtit ea,când i-am scris ca ma duc în Legiunea Straina. Ce stia ea depre asta,stiam si eu : nimic. Dar,niste ani mai târziu,am fost surprins sa remarc acelasi interes tembel din partea unor oameni care ar fi trebuit sa fie mai informati,mai limpezi la minte,mai…altfel. Ei bine,stupoare : nu-s,dom’le,informati ! În mod normal,daca un om spune am servit în Legiunea Straina,remarca potrivita e « cinste tie,dar ce te-a facut sa ajungi acolo ? chiar n-aveai alta solutie ?» . Nu de alta,dar eu nu am cunoscut om cu bun-simt la minte care sa-si doreasca sa traiasca asa cum traim noi. Dorinta de aventura se duce repede,renuntarile sunt incomparabil mai multe decât orice fel de beneficii… . Si,cu toate astea, când spui ca ai servit acolo,întotdeauna,pe fiecare meridian,se gasesc oameni care sa spuna «  si ce,bai,esti smecher ? » . Da,uneori îmi vine sa spun ca sunt smecher,dar de cele mai multe ori îmi vine sa spun ca sunt ei prosti : cine naiba îsi doreste sa fie expropriat de propriul lui corp pentru niste ani buni ? Ce fel de smecher îsi poate dori asta ? Un smecher prost. Numai un smecher prost. Dar ,daca trebuie,recunosc si ca sunt smecher. N-ar fi nici prima si nici ultima data ca as recunoaste neadevaruri.

 Ca sa vin la subiectul scrisoricii asteia : de când cu Facebook,o multime de fosti si actuali legionari ne-am regasit. L-am gasit pe Faranatoana,piticul cu care am facut instructia,pe Gomeis,care e în continuare în Musique Principale (dracu’ se ocupa de lautarii aia !)am gasit filme pe care nu credeam sa le vad vreodata în care avea 18 ani si eram mândru si speriat ca sunt legionar,am luat legatura cu fosti camarazi pe care îi credeam pierduti în lume… . Si am descoperit ca pe cât de bun e internetul,pe atât poate fi de nociv. Am descoperit…impostorii !  Numai cineva care nu a trecut prin instructie sau un OPEX în Africa nu poate întelege de avem noi cu mincinosii astia de internet. Avem !  Si uite asa,cu ajutorul unor camarazi cu acces la bazele de date s-a creat grupul LEGIO VERIF. Am gasit câteva specimene interesante,si pentru ca e târziu si poate vreti sa va amuzati un pic,va ofer si voua niste mostre. Te astepti sa fie doar niste copilandri. Ei bine,nu. Domni pe care îi cauta stopul cardiac pe-acasa se joaca de-a veteranii. 

      Asta e specimenul culturistic. Tinta sunt în general duduile sub 20 de ani,credule si cu ochii umezi.

                Tipul slabut,dar care te lasa sa banuiesti ca e capabil de multe.Prostii.

                                      Asta chiar a investit ceva bani în haine. 

                                           Durul de cartier,tocmai întors din misiune.În bucatarie.

                    Un batrânel,dar totusi un impostor. Una n-o scuza pe cealalta.

Asta e mai "verde". Si s-a prezentat în plin oras,legionar de fier forjat. 

  

    

    E lung si-ntins si larg si mult,internetul asta.

    P.S Si pentru ca tot a categorisit cineva blogul asta ca fiind susceptibil sa gazduiasca material pornografic,macar sa va pun ceva pornografie vizuala : un kebab,înainte de a deveni comestibil : 

       

 Bon appétit,les petits.