Alte locuri,alte moravuri.

Vehiculul usor blindat (VBL îi zice) e o conserva rapida care permite deplasarea unui grup de câtiva oameni si pe care îi sustine,odata debarcati,cu o mitraliera de 12.7. La douze-sept e,de fapt,singura chestie care te face sa te simti în siguranta atunci când esti îmbarcat în VBL.

 În 1999 eram raspunzator de usile unui astfel de vehicul. Seful de bord striga « débarqueeeez » iar subsemnatul trebuia sa aiba grija de doua lucruri : usile sa fie lasate usor la deschidere,si pocnite usor la închidere. Pare un job cretin,dar când faci 20 de debarcari într-un minut devine penibil. De aceea,când am devenit sef de bord, spuneam mereu « nous allons nous préparer pour…débarqueeeeeez » Si toata lumea era multumita,mai putin « Soleil ». Soleil e indicativul radio al comandantului de regiment,în toate regimentele. Cam asa cum era « Tâmplarii » pentru cercetasii nostri de la Buzau… . Orice comandant de regiment e Soleil,oricare cercetas era « Tâmplar ». Sau,cel putin,asa stiu eu despre ai nostri,aia de la "404".

 Ma rog,nu are mare importanta ce si cum vorbeam noi prin radio în vremurile alea,voiam doar sa va introduc un pic în atmosfera. În ziua de care vreau sa va vorbesc,undeva în eter,între New York,Moscova,Paris si Londra se purtau discutii aprinse. O divizie de parasutisti rusi se pregatea sa intre în Pristina,iar Gen. Clark,un american lung si serios,se pregatea pentru al treilea razboi mondial. Eu,responsabil de usile VBL-ului meu parcat într-o padurice,habar n-aveam pe vremea aia ce se întâmpla în lume,si cum se întâmpla. Treaba mea era sa nu se rupa usa,atunci când Soleil urma sa ne spuna « debarqueeeez ».  Soleil-ul meu,pe vremea aceea,era Colonelul de Kermabon,un tip relativ sec,ofiter de la armata regulata devenit legionar prin adoptie,si care ne facea mândri ca suntem la 1^er Royal de Cavalerie. Uneori,când timpul îi permitea,venea în vizita la noi,în lastarisul în care ne cazasem Den Tagen, Ardila-Tjader si cu mine. Într-o zi,curios sa afle cum ne petrecem timpul (ar fi trebuit sa asiguram cercetarea de geniu,în cazul unui ordin) venise fara galoane,fara casca,fara bereta. Îl recunoscusem,îl salutasem regulamentar (daca UCK-ul a fugit din padurea aia,atunci,sigur a facut-o datorita tipatului meu «  deux sous-officiers,un caporal-chef,à vos ordres Mon Coloneeel » ) iar el ma întrebase : « care e cea mai mare grija a ta,Chef ? » . Iar eu,preocupat de gânduri personale,i-am raspuns sincer : « Pai,în primul rând sa nu se rupa usile când ne dam jos. Apoi,ma întreb daca bunica o fi primit banii pe care i-am trimis. » Cum,zice colonelul,si nu te preocupa de loc parasutistii rusi de dincolo de boscheti ?

 Sincer sa fiu,nu ma preocupau. Eram cu Den Tagen,un olandez de 2 metri si 100 de kilograme,care era mai blând decât un pui de gaina. Eram cu Ardila,un suedezo-spaniol care gasea cel putin o sticla de raki în fiecare dimineata,si una seara,si caruia bataile unu contra 20 îi placeau la nebunie. Aveam 2000 de cartuse de 12.7,aveam un radio care functiona…si mai cu seama vorbeam destul de bine ruseste. În cazul unei lupte cu rusii,planul era urmatorul : le spuneam ca suntem Legiunea Straina.Apoi,le propuneam o sticla de raki. Apoi,daca nici asa nu mergea,le aratam ca avem 2000 de lovituri pentru ei,si ar fi urmat sa le-o aratam « au coup par coup ». Si daca nici asa n-ar fi mers,ei bine sunt convins ca prietenul caporal-chef Paul ne-ar fi facut post-mortem niste tripticuri interesante : legionari sacrificându-se în lupta. Un Camerone mai balcanic,asa… .

 Vorbeam cu Colonelul de Kermabon,si eu îi povesteam cum venisera bunicii în România,cum sunt- de fapt- rusii ca mentalitate la ei acasa,iar el îmi povestea despre fiul sau. Si tot spunea « mon fils » …ca facea nu stiu ce când era mic,ca are o prietena nu stiu cum,ca nu suporta laptele,ca e cam rebel,ca ar fi trebuit sa se nasca într-un djebel,sa vada cum e viata grea…si,mai ales,ca i-ar fi placut sa îl vada soldat. Din ce spunea colonelul eram,eu si fiul sau,cam de aceeiasi vârsta.

  Nu ne-am batut cu rusii,atunci,cu toate ca ne-am fi batut cu oricine (ne-am batut între noi,mai târziu,când am furat un VAB Trans ca sa vizitam împrejurimile. Ne-am batut cu MP-ul americanilor...si bine a fost.). Am ajuns într-un târziu la HQ de la Grand Hotel Pristina,l-am vazut pe Gen. Clark de la mai putin de un metru,cercetarea mea de geniu m-a trimis apoi pe câmpuri si pe dealuri (acolo unde e acum Camp Bondsteel am gasit o iepuroaica cu pui,si ne-am jucat cu ei o zi întreaga : stiu,de atunci,ca iepurilor le place brânza topita) iar drumul spre Mitroviça l-am facut de 8 ori…la pas,pe jos.Si au trecut anii,de-atunci.

  Acum ceva vreme,mergând sa-mi iau tava la mess,în spatele meu se aseaza un chef de bataillon (echivalentul maiorului nostru). Un tip cam de vârsta mea,cu képi-ul sub brat,care se uita impacientat la borcanelele cu iaurt. Ia unul,îl pune jos,ia altul,citeste ce scrie pe eticheta,îl pune jos…si tot asa cu vreo cinci feluri de iaurt. În spatele lui,coada se lungea din ce în ce mai mult. Un major,mai grabit decât noi ceilalti (normal,lucra la Gestapo,si acolo au multa treaba) a îndraznit chiar un « Mon Commandant,on mange aujourd’hui ? » iar maiorul se cam fâstâcise. Asa ca a luat un iaurt la-ntâmplare si a dat sa plece. Numai ca iaurtul e facut din lapte,iar eu cunosteam deja foarte bine iaurturile false si pe cele adevarate din mess-ul acela. Asa ca i l-am luat de pe tava pe cel ales de el,si i-am pus un mar.

  Maiorul a facut ochii mari (subofiter superior,de acord,dar respectul nu se scoate precum képi-ul,nici chiar la masa.) « Mon Adjudant-chef,vos faites quoi,là ? »  Pai ce sa fac,Mon Commandant,mi-am amintit de o discutie cu tatal dumneavoastra acum 10 ani,am vazut placa patronimica cu un nume inconfundabil si mi-am amintit ca aveti o intoleranta la lactoza. Si,pentru ca pe tatal dumneavoastra l-am cunoscut suficient de bine si mi-a vorbit de dumneavoastra,am zis sa va ajut un pic : un ofiter poate fi impresionat de asa adunare de subofiteri (ca adjudant-chef ma simteam undeva în massa de oameni,ca sa întelegeti),dar asta nu e un motiv pentru noi sa uitam si sa va facem sa mâncati un iaurt care o sa va trimita direct la infirmerie : am servit cu tatal dumneavoastra în situatii mai complicate,si am vrea sa stie ca si fiul dânsului,de-o fi sa ne aiba în subordine,poate conta pe noi.Chiar si pe major-ul grabit sa se întoarca la dosarele lui. Aici,în metropola,amenintarea nu poate veni decât de la un amarât de iaurt. Dar,de-o fi sa fie si-altceva,sa stiti ca nu sunteti singur. Legiunea Straina e o familie tare ciudata,cu multe "oi negre",dar e o familie. Uneori ne pazim unii pe altii de indigestie,alteori de decizii gresite,mai rar de gloante…« on fait ce qu’on peut ». Dar o facem.

   Am revazut VBL-ul acela de demult. Întâmplarea face sa fie în continuare în serviciu (stiu,e multa tehnica veche si la noi…) în escadronul de cercetare al CBA. De Kermabon. Fiul tatalui sau. Nu stiu cum s-o simti domnul general în rezeva-tatal,dar ca parinte cred ca e mândru de fiul sau. De avut,are de ce.