jeudi 28 octobre 2010

Din faptele mele de arme.De tinerete.

N-am prea scris despre cum am facut si-am dres,despre morti,raniti,fapte de vitejie & Co. N-am scris,si nici n-am s-o fac.Alea sunt lucruri serioase. Viata,însa,e neserioasa,si-asa am fost si eu o buna bucata de timp. Serios !

 Fapte de arme : 
 -marcarea unei mine anticar defecând pe ea. Cine pierdea seara la poker,dimineata marca momentul.  Aici în desert (îmi place mie desertul,asta este...) cu pantalonii-n vine. 

  - blocarea axei As-Salman cu ERC-ul : ramasesem fara baterii, americanii veneau spre noi,iar seful de piesa era ocupat sa faca fotografii. Tariful pozei de mai jos : 2 zile de arest. 

   -  deminaj à la belge : dupa ture de sondat solul de câte 45 de minute si doua saptamâni în ritmul asta,am zis ca e mai eficient sa sondam cu pasul. Sistemul de deminare belgian e foarte simplu : mergi cu degetele-n urechi.Daca se întâmpla sa calci pe o mina,se pare ca auzi un tiuit în urechi. Se pare...supravietuitori nu exista. 

     



   -  ceva mai târziu,parasind Kuweit-ul,cineva a ascuns un catel irakian (primul Scud care a ajuns în Franta) într-un VAB. Bineînteles ca s-a gasit un destept sa vorbeasca despre câine,bineînteles ca jandarmeria de campanie ne-a controlat peste tot (mai putin pe tevile de esapament,unde era catelul cu pricina). Eram la început,pe vremea aceea,cu ilegalitatile,si nu stiam cum sa transportam diferite chestii când ne întorceam în metropola. Dar am învatat repede ! 




   -  ceva mai târziu,undeva la naiba-n praznic,ramas fara benzina. Dar cu un camarad cu aparat de fotografiat. Pe vremea aceea,ca sa nu fim tentati sa aprindem farurile noaptea,le scoteam cu totul. Si da,nu va mirati : Willis-ul a fost în dotare pâna în 1994. Buna masina !


    Eheee...amintiri,amintiri. Hai,zilele astea ajung si la Afghanistan,ca e mai aproape de zilele noastre si-i mai palpitant : ce mai merguez,ce fripturi de capra,ce fuga dupa Ben Laden prin curtile oamenilor... ! Prima data când am vizitat acea superba tara (superba,dar înca nu e momentul de amenajat un Disneyland pe-acolo) credeam -înca- în existenta barbosului ala.  Aha,ca sa nu uit ! Tot în Kuweit,primisem ordin sa depoluam o plaja ...noaptea ! Treaba trebuia facuta în liniste,cu culoare de intrare pentru TCM-uri (niste barje de transport) si bineînteles ca deja ne jucam de-a comandourile. Ne-am jucat ce ne-am jucat,iar dimineata un sef a luat decizia de a curata plaja cu MPG-ul (utilajul asta cu cupa,moyen polyvalent du génie). Noroc ca americanii nu minasera ca lumea ! 

            

mardi 26 octobre 2010

Fara titlu.


 Prima plecare la Djibouti. Stiam deja ca trebuie sa ne hidratam,ca o sa fie cald,ca nu vom avea dusuri,ca va fi mai complicat. Totusi,urma sa câstigam cam 3000 de franci pe luna,si aveam sa stam 4 luni. O multime de bani pe vremea aceea. Iar bunicii mei îmbatrâneau,mama nu câstiga grozav,mie îmi trebuiau tot felul de lucruri…o plecare de 4 luni era binefacatoare. În plus,urma sa fim mereu în tinuta de combat,fara ceremonii…doar noi si desertul. Vazusem deja Irak-ul,si Djibouti nu putea fi decât mai simplu. Acolo nu era razboi.

  Cine a zis-o pe aia cu « socoteala de-acasa » a zis bine. Djibouti e simpatic pentru expatriati. Pentru noi,trecatori pe la compania de geniu,a fost tare neplacut. Vopseam tancurile armatei djiboutiene,zugraveam scoli,reparam trotuare,faceam garduri de plasa la frontiera cu Somalia. Camarazii de la 1er R.E.C,cei care asigurau frontiera si patrulele la escadron,aveau parte de actiune : niste transfugi,niste dezertori,uneori o incursiune a etiopienilor,mai trageau un foc,mai alergau printre dune… . Noi munceam. Am învatat sa tencuiesc,sa vopsesc,sa rindeluiesc,sa bat cuie,sa pun parchet,sa scot parchet,sa scot cuie,sa fac un zid,sa-l darâm… .Chestii de luptator,nu gluma ! În pauzele de munca,cautam la sonda mine antipersonal si le marcam atunci când le gaseam (rareori).

 Într-o dimineata,la 5,ni s-a ordonat sa ne pregatim pentru CECAP. Centrul de Antrenament Comando de la Arta-Plage e singurul centru de pregatire în zona desertica al armatei franceze. Atunci era doar franco-francez,azi vin si americanii,si spaniolii,si olandezii… . Multi vin,toti pleaca. Numai noi ramâneam acolo pentru modulul complet : lupta de infanterie,lupta de geniu de asalt si modulul acvatic. Sa nu va gânditi ca e cine stie ce tehnicitate,în afara metodelor de abordaj/trecere/receptie a obstacolelor : totul se face în ritm normal (alergând,adica,ca sportu-i sanatate) iar la prânz sunt cam 60° C la umbra. Si nu exista umbra. Ratia de apa e de 8 litri pe zi/om,spalatul cu apa dulce e rezervat pentru materiale,oamenii se spala cu apa marii. Somn (cât este) sub niste umbrare si mâncarea- ratii de combat. Trei saptamâni ,dupa care revii la viata de regiment :siesta între 13H00 si 17H00,gara centrala,Morisette.. Si-uite-asa ajunge sa ti se para Quartier Monclar ca fiind o oaza de binefacere : depinde la ce te raportezi.
   Eram deja legionar clasa I,si aveam oarecum responsabilitatea oricarui première classe : sa repet ce spune caporalul. Am îmbarcat în GCM-urile regimentului,si ma gândeam atunci ca poate ar fi fost bine sa-mi fac niste prieteni dintre cei afectati acolo definitiv : as fi putut ,eventual,sa mai fac rost de-o sticla de apa…uneori.

   La 3 kilometri dupa Ali Sabieh,în drumul spre granita,am trait pentru prima data un schimb de focuri. Etiopieni,somali…cine stia ce sunt ?!  Atunci am vazut ca un subofiter nu e subofiter degeaba : un sergent,întins pe capota GCM-ului,tragea cu un FRF-2 dupa niste chestii mici si negre care se-ndepartau.Tin minte ca ni se parea complet inutil sa tragi la o asemenea distanta,mai ales ca între pozitia debout si cea couché a umbrelor acelea nu era nici o diferenta. Apoi,ca orice legionari disciplinati,am recunoscut terenul pâna târziu în noapte. Atunci am priceput ca fie si în plin desert,chiar culcat pe o capota de camion încinsa,chiar si în niste conditii dificile,un sergent e totusi bun la ceva.

    Am vazut,de-a lungul anilor,multi oameni a caror viata s-a-ntrerupt la contactul cu plumbul. Dar oamenii aceia,niste haiduci ai nisipurilor care murisera alergând cu fata catre sergentul acela,m-au impresionat foarte tare. Era imposibil sa ai orice fel de resentiment pentru ei,tot asa cum era imposibil sa te gândesti ca ar fi putut sa ne pricinuiasca vreun rau. Ziua ce a urmat ne-a demonstar –din plin- contrariul.


     Am terminat CECAP-ul facându-mi un prieten monitor. Nu purta grad,nu tipa,si parea în elementul lui în orele de pregatire fizica. La sfârsitul stagiului,urcând în camion,i-am vazut galonul de sergent-chef pentru prima oara. Îi spusesem de atâtea ori tu încât …era tardiv sa mai repar ceva. Mi-am pus liniuta mea verde pe piept,si a fost prima data când l-am vazut mirat si un pic nervos: 3 saptamâni traise permanent cu certitudinea ca eram subofiter,nu un amarât de 1° classe. Dar mi-a întins mâna,si i-am multumit ca ma scosese viu si-ntreg din stagiul acela. Peste ani avea sa dezerteze,iar într-o seara,pe Igman,în timp ce negociam amplasarea unor baterii de mortiere,l-am vazut venind cu Tigrii lui sârbi. Eram si eu caporal,deja,iar cei cu care eram au fost foarte descumpaniti : mi-am aranjat tinuta,si l-am salutat cât am putut de regulamentar pe militarul sârb care venise sa ne însoteasca. Un legionar de-al meu a deschis gura,a emis o opinie…cum dracu’ sa saluti un pseudo-militar,si sârb pe deasupra !?! si i-am explicat ca sârbul barbos din fata noastra era un ancien adjudant de la Légion Etrangère care hotarâse sa-si duca razboiul lui,în tara lui. O luna întrega,în sectorul acela,niciunul dintre noi nu a avut a se teme de nimic : în fiecare seara ,dar în fiecare seara,Sabjiç venea personal cu planurile companiei lui iar noi le dadeam (sau nu) voie sa-si faca patrulele pe munte. Apoi,când generalul Morillon a priceput ca avea sub comanda lui câtiva legionari car fusesera camarazi cu câtiva sârbi si câtiva croati iar aceia comandau diferite sectoare d’en face,lucrurile au luat o intorsatura de-a dreptul civilizata : vorbeam,stabileam,si totul era sub control. De fapt,rareori oamenii nu reusesc sa se-nteleaga,daca vor cu adevarat.


  As fi lasat cu totul aceste amintiri atunci când am venit sa-mi încerc norocul în România,în urma cu 15 ani. Când vrei ceva cu tot dinadinsul,sfârsesti prin a te autoconvinge ca orice rau e,de fapt,bine. Într-o dimineata,la Clinceni,un locotenent-major mi-a povestit cum fusese amendat de un controlor de autobuz pentru lipsa de bilet de calatorie. Bine,am zis eu,dar sunteti ofiter,erati în uniforma…nu i-a fost jena sa insiste,sa va amendeze ?  Nu,sigur ca aluia nu-i fusese nici un fel de jena. Am continuat sa ma mir timp de un an : oameni incongruenti cu locul în care traiau,unii dintre ei foarte inteligenti,altii foarte uzati,toti foarte tristi. Eu capatasem încet-încet un statut aparte,aveau încredere în mine ca nu sar gardul nici la propriu si nici la  figurat,si uneori petreceam nopti întregi vorbind despre tari straine,despre planuri de viata,despre orice,despre nimic… . Într-o noapte,pe când ma ocupam cu batutul la masina al unor caracterizari (niste tipizate bizare,pe care comandantii le întocmeau pentru subordonati) am luat o foaie dintr-aia si am început sa scriu pe ea : « se avanseaza la gradul de general caporalul…pentru fapte deosebite pe câmpul de lupta din fata unitatii,pentru conducerea unui avion MIG-29 fara permis,pentru comanda unei unitati de misiuni speciale sub focul inamicului din bucatarie,etc » . În timp ce scriam,usa cancelariei s-a deschis si a intrat un capitan,seful Geniului. « Ce faci,dom’le ? » Pai,zic eu,ce sa fac,scriu la astea… . « Si ce scrii ? Ia sa vad ! »  Ma cam înverzisem,ce-i drept. Ia capitanul C. hârtia din masina de scris,citeste,citeste…si nu-i vine sa creada. « Sa te duci dimineata cu ea la comandant,sa ti-o semneze ». Am înteles,domnule capitan,zic si eu,si încerc sa ma fac mic sub birou.

  A doua zi,dupa prânz,capitanul era ofiter de serviciu pe batalion. Apelul,trei discutii cu seseceii…si (în mod normal) ar fi trebuit sa mergem fiecare pe la treburile noastre. « Ia vino-n-coace,caporale ! Ia du tu batalionul la subunitati ! »  Si atunci am avut si eu momentul meu de glorie : nu numai ca eram într-o unitate de misiuni speciale,dar atunci,în ziua aceea,pret de vreo 10 minute,am comandat chiar un batalion. « Ardealul » a sunt bine în aerul de toamna târzie,bilger-ii au ropotit frumos pe asfaltul grunjos,si pe masura ce ne apropiam de subunitatile noastre îmi auzeam colegii : hai bai,ne mai plimbi mult ?  Am încercat atunci,toata dupa-amiaza,sa facem un fel de joc de roluri. Am ramas toti afara,si –pe rând- fiecare a comandat batalionul timp de 5 minute. Capitanul care era de serviciu nu întelegea ce se-ntâmpla,ajutorul lui nici atât : faceam de bunavoie instructie de front,bateam pas de defilare,cântam…fara sa ne oblige nimeni ! De fapt,avusesem nevoie doar de câteva minute pentru ca fiecare dintre noi sa aiba o imagine a ansamblului nostru. Si,cu toate ca toti înjurau serviciul militar (voluntar,în plus,la parasutisti) cu toate ca « baga-mi-as pula-n ea de-armata » era leit-motiv-ul acelui batalion,atunci si de-atunci înainte,cât timp am mai stat acolo,am fost mândri de ceea ce am fi putut fi : soldati. Beretele începusera sa fie purtate cu chic, tinutele aranjate de 20 de ori pe zi,iar cadrele nu prea întelegeau de unde venise schimbarea. Mult timp m-am gândit ca daca cineva ar fi stiut sa ne dea putina mândrie,putina demnitate prin noi însine…poate ca anul acela ar fi ramas altfel în amintire. Eu,care îmi doream sa ramân acolo,as fi fost cucerit definitiv :nu de conditiile de viata (erau precare pentru militarii de cariera,ce sa mai spun de ceilalti !) ci prin ambianta.
   Dar nu s-a-ntâmplat asa,iar atunci când peste ani am vorbit cu unul din fostii mei ofiteri de acolo,mi-a spus :
« De ce sa va fi facut astea ? Oricum urma sa plecati ! »  Da,e adevarat,dar timpul pe care îl acorzi unui lucru,fie ca e din dorinta,fie ca e din obligatie,din moment ce-l dedici lucrului acela,nu e pacat sa nu-l transformi în ceva de calitate ? Si-n lucrurile rele e ceva bun,d-apai în cele bune ! Iar armata,orice armata,are avantajul asta –unic- de a putea lega oamenii prin simboluri,prin efort,prin maruntisuri, prin eroism-uneori,prin corvezi-de multe ori,…si prin faptul ca  niciodata nu stii la ce sa te-astepti. E-un farmec aparte,si e pacat sa ai ocazia sa-i dai viata si sa nu o faci. Si e si mai pacat sa-ti bati joc de asta.Asa credeam si-atunci,si-asa cred si-acum.

 Dac-ar trebui sa desenez,sau sa scriu care e reteta Legiunii Straine pentru a face légionnaire un jour,légionnaire toujours,n-as stii s-o fac. Mirosul de Javel,balai-serpillere, corvées chiottes,chestii care se transmit din caporal în caporal de zeci si zeci de ani,desenul flamme Légion care ramâne întiparit în mintea celui care serveste o luna sau o viata…naiba stie ! Ceea ce e sigur e ca e o reteta care functioneaza,si chiar daca multe nu sunt tocmai ortodoxe prin curtea noastra,sentimentul de apartenenta la o întreprindere comuna e unic în felul lui. Ce pacat ca acasa nu exista asa ceva : o întreprindere comuna ! 

vendredi 22 octobre 2010

Rouge de vert.Où vert de rouge.


  Ultima saptamâna de instructie a fost foarte lejera. Jogging dimineata,cursuri FLE (formation Légion Etrangère) pâna la prânz,ordres serrés (instructia de front)…si cam atât. Într-o dimineata,capitanul comandant al companiei ne-a adunat pe toti,cadre si legionari,si ne-a întrebat pentru prima oara (si ultima) în ce regimente vrem sa mergem. Ma uitam la camarazii anglofoni,mari amatori de R.E.P. Cel mai nostim a fost un polonez mic,Zwierdzjinski : el voia sa mearga în Tahiti. I s-a explicat ca e periculos,ca înca mai sunt radiatii în sol pe-acolo (si-or sa mai fie,vreo doua mii de ani) si ca o sa mearga când va avea vreo 10 ani de serviciu. Eu,cum v-am mai spus,am ales 6° R.E.G.

   La sfârsitul saptamânii,în ultima zi de vineri petrecuta la Castelnaudary,am iesit în oras. Un restaurant oarecare ne pregatise o masa lunga,si dupa ce ne-am deplasat în formatie pe câteva stradute am intrat toti,la grmada,în localul acela. Era ora 8 seara. Pentru prima data ne vedeam locotenentul comandant de sectiune de la mai putin de 20 de metri,pentru prima data îl vedeam pe capitan în tinuta de oras…era interesant. Mai interesant era ca stateam toti la aceeiasi masa. Dupa doua pahare de vin (un Puyloubier rosé,desigur) toti tinerii legionari erau beti : lunile de abstinenta completa îsi spusesera cuvântul,iar camarazii unguri începusera sa vorbeasca maghiara cu voce tare. Si,printre strigate de bozmeg si pahare ciocnite în engleza si germana,am vazut atunci,pentru prima oara dupa mult timp…o doamna. N-am stiut niciodata daca lucra acolo,daca era client sau angajat,ceea ce stiu însa e ca a trebuit sa cântam cu totii « Tiens,voilà du boudin » cu dânsa printre noi. În traducere : o doamna intra într-o sala plina cu militari iar astia se ridica în picioare si urla cât îi tine pieptul «  Ia uite cârnatu’ » .

  Sâmbata dimineata am facut footing-ul de sectiune si am primit ordin sa ne îmbracam în tinuta de oras.Afara,în spatele companiei,acolo unde puteam fuma uneori,am vazut-o pentru ultima oara pe Nadine,doamna aspirant cu care vorbisem într-una din primele dati când facusem corvée quartier.Ea,nestiind cum sa raspunda salutului meu.Eu,considerând-o ofiter dupa galon dar draguta dupa felul în care îmi aranjase gulerul. În acea ultima zi ne-am salutat,si niciunul dintre caporalii care ne supravegheau nu a putut spune nimic : doamna aspirant a trebuit salutata în formatie,iar eu am facut atunci câtiva pasi cu ea.Urma sa plec la Laudun,iar la primul week-end ar fi trebuit sa-i dau un telefon. Poate,daca timpul ne-ar fi permis-o,ne-am fi vazut.
    Am pierdut numarul ei de telefon,iar peste câtiva ani am aflat ca murise într-un accident de masina,într-o vara,pe o sosea departamentala. Nadine.

    Aubagne a fost scurt : un locotenent-colonel a venit la noi,ne-a întrebat la ce regimente vrem sa mergem si ne-a lasat sa asteptam pe alee. Ungurii cerusera toti « partir civil » dar li se spusese ca nu sunt locuri le civili. Îi priveam cu mirare pe tinerii angajati voluntari,civili ca si noi cu sase luni în urma :ce dracu cautau aia la Legiune ? Habar n-aveau ce-i asteapta…las’ c-or sa vada ei. Apoi,încet-încet am început sa plecam : sergenti de la diferite regimente veneau si urlau numele regimentului lor,iar unii dintre noi plecau cu ei. Fara efuziuni,fara sentimentalisme…despartiri scurte si rapide. Oricum,Legiunea e o armata mica,si oricum urma sa ne reîntâlnim,într-un fel sau altul. Ani mai târziu,când "s-a terminat armata" în România,un autobuz mirosind a motorina ne-a luat de la Clinceni si ne-a depus la Piata Unirii. Toti colegii mei de stagiu militar îsi spuneau vorbe frumoase,iar Muscalu sustinea sus si tare ca vom tine legatura tot restul vietii : sarisem împreuna cu parasuta,"facusem armata"…urma sa fim apropiati pâna la moarte. « O sa fiti pe dracu’ » le-am zis. « Peste o luna o sa uitati unii de altii ».Bineînteles ca m-au dezaprobat (un eufemism !) ,bineînteles ca am avut dreptate.


   Cel mai puternic moment dupa sosirea mea în regiment a fost primul telefon acasa. Cumparasem o cartela de 120 de unitati,statusem la coada în fata cabinei,si un legionar (asa parea vazut din spate) nu mai prididea cu vorbitul în receptor. Dupa 3 minute de asteptare am deschis usile batante,l-al luat de umar si l-am tras afara. Eram,înca,sub imperiul « ambiantei Castel » : cea mai buna explicatie e un pumn în cap,sau un sut în fund,si n-aveam chef sa astept un bou sa termine de vorbit. Un bou,care mai era si francez pe deasupra. Legionarul acela s-a întors cu fata catre mine,si în lumina alba a cabinei am vazut stralucind pe pieptul lui trei galoane galbene orizontale :un capitan ! Am uitat sa vorbesc resturile de franceza pe care le cunosteam,am uitat sa respir,sângele s-a evaporat din organism iar bocancii mi se lichefiasera. Urma sa ma intergrez în Univers printr-o explozie,si doar momentul exploziei mi-era necunoscut.Oricum,urma sa mor.

    Ciudat,capitanul acela m-a rugat sa am bunavointa de a-l lasa sa termine de vorbit. Sa am,deasemenea,bunavointa de a astepta cât timp vorbeste el,sa nu o iau la fuga. Si a continuat sa vorbeasca,iar eu ma gândeam ca uite-asa mi se va termina viata : urma sa fac cine stie ce program de instructie speciala,sau arest,sau amândoua… . Aproape ca începuse sa-mi para rau de mine însumi când domnul capitan a pus telefonul în aparat,a iesit si mi-a facut semn sa vin cu el. La foyer-ul legionarilor mi-a oferit o bere si mi-a cerut sa-i spun pe un ton normal cine sunt. Pe vremea aceea nu stiam decât sa raportez,si salutam tot ce misca,de la iepurii de pe câmp la generalul COMLE. Uneori,salutam si gardurile,si pubelele. Apoi,dupa ce am reusit sa spun în câteva cuvinte ca sunt sub anonimat (iar anonimatul e sfânt,nici macar comandantul Legiunii nu întreaba niciodata cine esti cu adevarat)  domnul capitan mi-a indicat o cabina telefonica retrasa,de unde as fi putut vorbi nestingherit.Mi-a dat o cartela telefonica …si a plecat.

   Am reusit sa vorbesc,în sfârsit,cu mama : « Unde esti ? Ce e cu tine,mai baiatule ? » Pai,zic eu,sunt în Legiunea Straina,mama. Trecusera 6 luni de când nu stia nimic de mine. « In Legiunea Straina ? Treci imediat acasa !!! » Pai nu pot,mai mama,ca aici contractul e de 5 ani.Dup-aia,o sa vin. "Treci acasa am spus ! Imediat !" . Voiam sa-i spun sa schimbe tonul,sa-i spun ce mare razboinic devenisem eu în timpul instructiei,cum învatasem sa trag cu arma de umar si cu pistolul…ce sa-i spun ?!  Am auzit-o pe boxerita mea latrând,si mi s-a facut dor de acasa. Nu mai stiu exact ce i-am spus mamei,dar stiu ca atunci am luat prima data decizia de a dezerta. La prima ocazie,în primul week-end,urma sa ies pe poarta sis a ma duc de la L’Ardoise pâna-n Drumul Taberei cu viteza de croaziera.

    A doua zi dimineata,la raportul companiei,capitanul pe care-l trasesem de umar si-mi oferise o bere si o cartela telefonica a primit raportul secundului la comanda. Apoi,cu vorbe rare si raspicat,i-a rugat pe subofiteri sa aiba grija cu legionarii proaspat sositi de la Castel : avea el,capitanul,indicii ca unii dintre ei sunt foarte nervosi si reactioneaza violent la cel mai mic inconvenient. Apoi,uitându-se peste capetele noastre,ne-a urat bun-sosit la 6°R.E.G .

   Subofiterii…deh,ca subofiterii : lipsiti de orice urma de umor. Capitanul a plecat,la fel si locotenentii sefi de sectiuni,iar noi am primit ordinul de a ne echipa pentru un 8 kil TAP : tinuta de instructie,arma,sacul de 20 de kilograme…si,specificul geniului : casca de lupta. În timp ce alergam,toti înjurau –în general- tinerii legionari violenti care dadusera astfel de idei comandantului de companie. Sigur ca am înjurat si eu,sigur ca nu am spus nimic : în week-end urma sa dezertez,iar saptamâna urmatoare,pe aceeiasi vreme,urma sa fiu acasa la mine,într-o cada cu apa calda,sa o scot pe Saxa în parc si sa-i arunc bete în lac. Dup-aia,urma sa o caut pe Ioana,sa ne vedem,sa-i spun ca mi-a placut de ea înca dintr-a XI-a…aveam planuri mari. Momentan,însa,trebuia sa mai alerg vreo 5 kilometri cu tot bagajul ala-n spate. Si aici nu era Castel,cu caporali si sergenti care sa urle : adjudantul care deschidea coloana era mult în fata,sergentii taceau si fugeau iar caporalul de lânga mine ma împingea cu umarul si susura senin : « vas-y ,camarade,ici c’est pas l’instruction. Faut mériter ». Si-asa si este : Legiunea e o chestie foarte simpla. Totul,de la o tigara la un dus,de la o felicitare la o decoratie,trebuie meritat. Totul presupune efort,si nimic nu e dat pur si simplu. Merit-recompensa si greseala-pedeapsa,asta e esenta spiritului transmis de legionarii-puscariabili ai regelui Louis-Philippe. Pâna una-alta,însa,trebuia sa alerg. Apoi,mai târziu,aveam sa dezertez si sa cuceresc lumea,sa ma scald în bai de aur si ambrozie,sa dorm în matase,sa…,sa…. .

  Cureaua armei îmi jupuia gâtul, brelage-ul se lasase (vesta de lupta de azi…ce desfatare !) si ma uitam la adjudantul care parea ca va prinde soarele la orizont : cum dracu’ a ajuns nenea asta sa se joace de-a armata,la 40 de ani ? Cred ca se nascuse-n Legiune,din mama caporal si tata sergent,alta explicatie nu exista : nu poti fi om în toata firea si sa ai o astfel de meserie ! Nu credeam asta,ci eram convins. Si un sergent,vazând ca visam,mi-a oferit o palma-n casca,de control. He-heeeee,domnule sergent,dac-ai stii tu cum o sa dezertez eu peste câteva zile,si ce fericit o sa fiu în viata fara porcaria voastra de armata per pedes,cum o sa iau taxiul ca sa ma duc la toaleta…. Dezertare : asta era cuvântul de ordine în capul meu,în zilele acelea.

   Caporalul acelor vremuri,cel cu « vas-y… » nu cunoaste româna. I-am explicat succint ce am scris aici,si râde si el odata cu mine. Asa cum noua ni se povestea despre legionarii secolului XIX,asa vorbim si noi despre noi însine. În fond,toate astea sunt amintiri din secolul trecut.