« Noi românii »,caporalul Vazov si placerea de a calatori prin viata.

  În 1990,românii care se angajau în Legiunea Straina erau în general cei care nu reuseau sa se încadreze în bandele de spargatori de magazine si imbiss-uri din Germania. Eu,copil tembel,încercasem sa intru si eu într-o astfel de banda care se ocupa cu furtul de convectoare pentru antene parabolice (300 DM la magazin,100 în lagarul din Berlin,Keithstrasse). Dar nu aveam talent de hot,si dupa doua nopti de activitate cu borfasii respectivi (ma uitam aiurea dupa lumini si magazine,vorbeam tare,ma împiedicam…) am primit multumirile lor si…am plecat.

   Românii care veneau la angajare,atunci,în 1990,erau cam ca mine : vazusera lumina si intrasera. La ancheta se securitate spusesem o minciuna (plauzibila,mi se parea mie) : « am facut armata multa în tara,ma pricep la arme si stiu ce aia sa pleci în misiuni periculoase ». De unde stii tu asta ? m-a întrebat sergentul Darc,un român care vorbea numai frantuzeste. « Pai,hai sa-ti explic : am facut P.T.A.P în fiecare joi,si am fost antrenat sa trag mult si bine » .Eram înca,desigur,sub influenta povestilor Revolutiei,cu teroristii care trageau în toate felurile si care erau cei-mai-cei din lume. I-am distrat pe anchetatorii mei (unul dintre ei mi-a devenit bun prieten,ani mai târziu) si am devenit repede « rouge ». Adica,între Aubagne si Castelnaudary nu mai erau decât câteva zile. Am primit tot paquetage-ul ,niste domni de la Antenne 2 (actualul France 2) ne filmau,si totul parea bine. Dupa multi ani am revazut pe Youtube filmul cu acele zile.Kane,irlandez nebun (de-a dreptul) ,Bond-un englez cockney cu care am devenit repede prieten,Farmer –fost sergent în 82^nd Airborne,Stocker,un american negru-foarte -negru (primul om de culoare pe care l-am atins…sa vad si eu ca nu se ia culoarea de pe el…ei da !atât de copil eram),Anastasiu –sucevean artist (doar în suflet,pe atunci)care avea sa devina pictor oficial al armatei,Romero –mexican cu doi frati deja legionari…,Lupu,un român de 39 de ani care gasise în noi,românii tineri,un auditoriu perfect pentru niste minciuni pe cât de frumoase pe atât de gogonate… ce mai,o pleiada de figuri si modele de oameni care mai de care mai bizari prin comparatie cu…locul în care eram. Mai era si Diaconu,un tip de vreo 35 de ani.Serios,parea mereu ca se gândeste la altceva.Fusese locotenent în Trupele de Securitate si fugise din tara pe 1 Ianuarie 1990,cu tot cu pistolul pe care îl predase abia la Strasbourg,unde se angajase. Un tip care dadea clasa multor cadre,si care m-a învatat cum sa ma încalzesc când muream de frig si cum sa sug pietre când muream de sete. Putea sa faca 10 kilometri cu unul din noi în spate,ne dadea mai mult de jumatate din ratia lui (« luati,bai copii,ca sunteti în crestere si aveti nevoie »)   si în noptile în bivuac îl întrebam,curios : « Cum,bai,Diacone,tu ai fost securist ? » Iar el,usor superior si sfatos : Da mai da-va-n pula mea de tâmpiti,bai,ce stiti voi despre securisti,aaa ? Am fost ce-am fost,treaba e ce sunt acum.Si-acum uite ca sunt prins aici,cu niste cretini. A avut un picior amputat,câtiva ani mai târziu,si serveste în continuare gratie unei scrisori a presedintelui de atunci,Chirac.E major. Mes respects,Major.

 Într-o zi,un sergent care nu era la fel de blând la mutra precum caporalii-sefi de la Aubagne a venit,ne-am încolonat toti,ne-am urcat într-un autobuz si am mers la gara. Corail-ul care ne ducea catre Castelnaudary a trecut la un moment dat prin Tarascon,iar eu mi-am amintit de lectia de franceza din clasa a XI-a ,în care Tartarin din Tarascon pleca la vânatoare. Mi-am amintit si de o fata de care,daca as fi stat mai mult la clasa,cred ca m-as fi îndragostit. Iar amintirile,amestecate cu sucul de mere si sandviciul pe care îl aveam drept casse-croûte,m-au facut sa ma ridic de la locul meu (lucru interzis) si sa ma duc la sergentul care ne însotea. Asta s-a uitat la mine lung,a dat sa deschida gura,dar engagé volontaire Radu,servitorul dumneavoastra,a vorbit mai repede : « Je coné Tarascon e je croa ca Castelnaudary sa va etra bian ». Sergentul a ramas interlocat,s-a ridicat si mi-a dat prima palma dupa ceafa pe care am primit-o în viata de la un strain. Am fost convins atunci,în clipa aceea,ca Legiunea Straina e o gramada de abrutizati cu care nu ai ce discuta. Si,brusc,am avut chef sa ma dau jos din tren. Totusi,pâna nu demult,cu câteva luni în urma,fusesem campion municipal de judo,aveam centura maro…,aveam un boxer care ma asculta si pe care îl dresasem personal….totusi ! putin respect. Ei bine,nu numai ca sergentul acela nu s-a mai uitat la mine,dar a spus privind pe geam câteva cuvinte pe care nu le-am uitat niciodata : « Toi,l’historien de mes couilles ,tu vas en chier ». Adica,grosso-modo,o sa te cam caci pe tine,baietelule. Nu pricepeam subtilitatile limbii franceze,dar parca-parca banuiam ceva… .

 Castelnaudary : « postul de garda,în stânga e ordinaire-ul,comandamentul e în fata,o sa fiti în compania a 2-a,prima sectiune. »  Aveam tot echipamentul într-un sac marin si într-o musette F1 ( azi folosim Camelback-ul,iar musette e doar o amintire). Sac marin e fix ceea ce spune si numele : un sac de marinar,kaki,în care majoritatea efectelor erau bine împaturite. Cam 15 kilograme de haine,plus doua perechi de rangers-i ,bocancii nostri.Greu ! 

 Compania a 2-a,les rouges. Un caporal sfrijit,cu ochelari cu rama metalica,urla preventiv. Un altul,Lewinsky,polonez mic si solid,zâmbea perfid. Grusikov (foot-foot,elev caporal,functie disparuta azi) dadea palme dupa cefe : cum prindea un cap la îndemâna,pac ! Ei bine,tânarul engagé volontaire Radu se saturase deja. Ma gândeam sa plec cumva,dar mediul înconjurator nu era propice discutiilor în acest sens. Asa încât m-am conformat atunci când urletul caporalului cu ochelari a umplut coridorul : « première section rassemblement dans le couloir ». Cine e francez ? Câteva mâini ridicate. Englezi,americani ? Tot asa. Rusi ? Polonezi ? Cehi ? Turci ? Se ridicau de fiecare ba o mâna,ba doua,ba noua. Si am ajuns desigur si la întrebarea care ne privea,pusa într-o franceza buna,fara accent. « Qui est Roumain ? » Am ridicat mâinile,si eu,si Paul,si Lupu,si Diaconu. Astia trei,având peste 1,80 metri,erau cu un cap mai înalti decât caporalul cel sfrijit. Eu,cu 1,73,îi eram mai la-ndemâna. Roumain ? Oui,caporal,zic eu linistit. « Si de unde esti ? » ma întreaba el. Din Bucuresti ! Haaaa,face caporalul,pai atunci pula sa-mi belesti.

 A fost primul meu contact cu un român din Legiunea Straina. Bineînteles ca am întrebat « de ce sa va belesc pula ? » bineînteles ca mi s-a ordonat pompe ! bineînteles ca sacul meu de efecte mi-a cazut în cap,aruncat maiastru de caporalul Vazov. Ivan Vazov.

  Asa e cu numele,la noi : l-am avut superior pe Ivan Vazov,l-am instruit pe legionarul Heine Heinrich,am împartit o lada de grenade cu sergentul Jim Morrison,am mâncat cu sergentul Canetti Elias…si,daca te uiti prin arhivele numelor de împrumut,nu cred sa fi fost vreun nume ilustru al literaturii,artelor,stiintei,care sa nu fi servit pe la noi. Sigur,poetul Ivan Vazov era mort demult : ce ma deranja,însa,era ca micul caporal nu primise,odata cu numele,nici macar un pic din poezia adevaratului Vazov. Ba din contra,as zice.

 Instructia a trecut repede. Am avut cadre pitoresti,oameni pe care nu am sa-i uit vreodata. Adjunctul comandantului de sectiune,un sergent-chef din Madagascar,a ajuns –dupa 1996- sa fie caporal-chef în sectiunea mea (o retreogradare obisnuita pe vremea aia,când tata armata devenea pofesionista). Îi eram,tehnic,superior,dar întotdeauna i-am cerut parerea.Mereu m-a sustinut,ca un tata care se bucura sa-si vada copilul ca i-o ia înainte. Am aflat târziu ca nu erau decât vreo 10 ani diferenta între noi,dar ce om !

 Instructia : alergare (ajunsesem sa ma întreb daca francezii descoperisera ca exista si alt fel de a ajunge dintr-un loc într-altul decât alergând). Cursuri de franceza,cu binomul meu irlandez care nu pricepea nimic si se enerva pe mine. Gradele : adjudant-chef la infanterie : galon galben. La cavalerie : galon alb. Adjudant la cavalerie : galon galben. La infanterie : alb. La cavalerie,te adresezi unui adjudant-chef spunându-i Mon Lieutenant. Voi ati priceput ? Cu siguranta,da. Ei bine,eu nu pricepeam mare lucru,si mi se parea ca Mon Colonel e bine pentru toata lumea.Inclusiv pentru Vazov,caporalul român.

 Râd eu,dar Vazov ne-a aratat ce înseamna sa manânci în 10 secunde cronometru « 1érè section,dehooors » ! Stocker,americanul cel negru cu 2.10 m intra primul în ordinaire. Farantoana,cu 1,50 m ,intra ultimul. Abia apuca sa-si puna o farfurie pe platou ca trebuia sa iesim. Si Vazov începea prin a ne pune sa facem tractiuni «  30,pour brûler les graisses » si alerga cu noi…vreo 3 ore. La semi-maratonul pe care l-am facut atunci,caporalul Vazov a terminat primul,cu 1 ora si 15 minute. Când am ajuns si noi,el era deja uscat si vorbea cu un civil…relaxat.

   Am terminat instructia al noualea din 52,si cu un picior rupt. Generalul comandant de atunci,primindu-ne în Muzeu,m-a întrebat daca ça va .  Affirmatif,Mon General,doar ca am niste gânduri criminale în legatura cu un caporal. Un român de-al meu,rezolvam noi între noi.

   Câteva luni mai târziu,în timpul operatiunii Godoria,l-am întâlnit pe Vazov. Eram deja legionar,camaradul Anastasiu dormea cu câte o grenada în fiecare buzunar…si l-am acostat pe Vazov. « Bai,nene,de ce ai fost,bai,magar ? Nu zicea nimeni sa ne ajuti cumva,da’ de ce te-ai purtat ca un porc ? »  La care Vazov,ca un viermisor cum ne parea în clipa aceea,a spus candid : « când dati,va rog io sa nu dati la fata,ca-mi spargeti ochelarii ». Sigur ca nu l-a lovit nimeni,ba chiar,odata întorsi în regiment l-am vizitat la arest (se îmbatase si nu recunoscuse un capitan). Mai târziu ne-am întâlnit prin orasul lui de bastina : era prima data ca veneam în tara cu masina,si ma oprisem la Deva. Ducea o plasa într-o mâna,si avea mersul acela dezlânat de alergator de maraton pe care i-l cunoscusem asa de bine. « Ce faci,bai Vazov ? » « Oooo,salut,Raducule,ma duc acasa. Hai sa bem o bere. » .Am baut-o,berea aia,am vorbit un pic de unii si de altii,si într-un fel îmi venea sa nu mai plec de lânga el. Un tip care trecuse Dunarea înot în iarna lui ’88,care se angajase în Legiunea Straina,ranit în Iugoslavia,si care dupa 9 ani de serviciu se întorsese la el acasa. Mama lui avea cancer,si voia sa fie lânga ea.În punga aia de plastic,avea medicamente pentru ea. Caporalul care îmi facuse instructia era acolo,în fata mea,si nici nu mai stiam ce sa-i spun. « De ce n-ai spus,ma,de la-nceput,cum stau lucrurile cu tine ? De ce îti bateai joc de noi ? » . Iar Vazov,linistit si parca dintr-o alta lume,mi-a spus :  « Bai pula,esti sergent-chef,ai ramas în Legiune…acum am tot respectul,si pentru tine,si pentru aia care ati ramas.Dar atunci,pe vremea aia, eu de unde era  sa stiu ca voi o sa ramâneti în Legiune ? Stii si tu câti vin si pleaca !  » .

   Asa este,si anii m-au învatat sa-i dau într-un fel dreptate : fiecare suntem ceea ce suntem,uneori buni,alteori rai,sume ale feluritelor povesti de viata pe care le avem si cu care am trait. Uneori avem cu ce sa fim buni,alteori nu putem fi decât rai. Pe mine,caporalul acela m-a învatat doua lucruri : ca oricine am fi,la un moment dat,toti suntem copii cuiva,si dincolo de orice uniforma,de grade,de rezultate…exista cineva care e mai presus de noi : o mama,un tata…pentru unii chiar o mama si un tata.Când suntem tineri,avem deseori tendinta de a brava,însa.  Deasemenea,ca lumea-i mica,si loc de buna-ziua trebuie sa lasi mereu,peste tot pe unde treci. Daca nu poti lasa o amintire buna,macar sa nu lasi una rea. Nu stiu întotdeauna cât am reusit,în privinta asta. 

     De fiecare data când s-a-ntâmplat sa fiu numit la Castelnaudary,la o companie de instructie (si s-a-ntâmplat,de câteva ori)am cautat sa vad mereu locurile cu ochii celui care eram atunci când mi-a cazut sacul marin în cap,aruncat de-un caporal. N-am pus niciodata prea mare pret pe suferintele de moment ale tinerilor legionari,si nici nu i-am considerat asa pâna când nu i-am vazut plecati în regimentele lor. Dar am încercat mereu sa-i fac sa simta (de înteles e mai greu,vehiculul limbii e esential pentru asta) ca fiecare din cei care reprezentau raul absolut pentru ei,acolo,fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin acele locuri. Fara nici o exceptie. Nici macar una singura. Si pentru niciunul nu a fost nici simplu,nici usor. Dar toti,fara exceptie,am supravietuit. Apoi,ce devenim fiecare dintre noi…asta-i alta poveste.