Zatoichi

 Tipul asta din titlu e un personaj de foileton japonez,un maseur itinerant care pretinde ca e orb. Practicant de  iaido ,foiletonul e povestea calatoriei lui prin viata. "Cu ochii-nchisi,vezi mai bine oamenii",spune Zatoichi.

 Acum ceva vreme ma gândeam sa scriu cum mi s-a parut mie Afghanistanul. A fost,totusi,un "teatru" serios,poate cel mai serios din punct de vedere al riscului fizic,si mai ales a frecventei riscului ala. Am avut norocul sa ajung acolo când aveam deja destui ani de serviciu,si chestia asta mi-a ajutat foarte mult.Si mie,si superiorilor mei,unii tinerei-tinerei. Voiam sa scriu - nu neaparat despre ce si cum faceam pe-acolo,eu si camarazii mei- ci despre cum am perceput eu atunci lucrurile si cum le vad acum,cu un oarecare recul .Voiam sa scriu,dar m-am luat cu ...viata si am amânat. Asta pâna acum câteva zile,când maimutarelile pe care le gasiti pe posturile de mai jos m-au facut sa revin pe chestia asta numita blog. Într-un fel,îmi pare rau ca am fost atât de brutal. Sunt convins ca -daca asta s-ar fi întâmplat acum doi ani- am fi râs,si eu si camarazii mei. "Vrei sa vii în Afghanistan ? Vrei sa te joci de-a vânatorul de talibani ? Vrei sa fii ca noi ? Vino,domnule,vino si ramâi aici ! ". Si am fi baut o bere,doua,noua... noi între noi.

 Mi-am regasit,însa,pentru o zi-doua,niste reflexe pe care încerc din rasputeri sa le sterg din min(t)e. Acolo,în armata unde am fost eu,sunt multi oameni care vin din multe parti ale planetei. Sunt o multime de tipi bine,seriosi,dar si altii -multi si ei- care în viata dinainte au fost spargatori,borfasi,hoti de buzunare,dezertori,escroci. E o fauna întreaga. Ei bine,frecându-te ani întregi de tot soiul de oameni,de toate natiile si toate religiile si culorile posibile,încet-încet,pe nebanuite,începi sa devii foarte selectiv : bagi mâna-n foc numai pentru tine si cei care au fost cu tine. În rest,încerci sa te tii departe de cei pe care nu-i cunosti.

 Mai e ceva : oricine a trecut vrodata prin procesul de selectie de la 1er Règiment Etranger stie cum e cu Gestapo-ul. Sunti niste neni acolo,unii dintre ei par pur si simplu oamenii nepotriviti la locul nepotrivit : caporali,caporali-sefi,subofiteri superiori... . Treaba lor,dincolo de a evalua capacitatea pulmonara si rezistenta psihica a candidatilor,e sa vada cu cine au de-a face. Dincolo de verificari prin STIC,Judex,SIS,etc.,e important sa stii cine e persoana care bate la usa si vrea sa intre. Sigur ca se fac tot felul de stagii cu politisti si jandarmi,sigur ca exista tot felul de cursuri...dar e ceva care nu se poate învata -dar pe care se mizeaza destul de mult : trecutul celor care fac parte din acel mult-hulit Gestapo (hulit,caci nimanui nu-i place sa ajunga vreodata la OSPR sau la DSPLE,sa dea interview-uri).  Pe scurt : se pun acolo oameni care sunt asa de buni gradinari,încât e dificil sa le vinzi castraveti. Nu e imposibil ,e doar dificil.

 Ei bine -si asta e motivul pentru care spun ca într-un fel îmi pare rau- eu am luat ca pe un afront personal o chestiune care de fapt e doar o tulburare narcisica a unei persoane. E o boala mintala,cunoscuta,catalogata.Nu stiu de ce am asteptat eu luni întregi sa mi se spuna "bai nene,am încercat si eu marea cu degetul...îmi pare rau,scuze,bla-bla".  Mi-am amintit cazul doctorului Romand,tipul acela care a pretins o viata ca e medic la OMS si care a sfârsit prin a-si omorî familia. Mi-am recitit indignarea internetizata (ce sa-ti spun ! m-am indignat ! nu s-a mai învârtit Pamântul de indignarea mea!) si tot stau si ma gândesc : oare e mai bine sa fii precum Zatoichi asta din titlu,sa pretinzi ca nu vezi si sa tai dintr-o bucata cu sabia,sau sa tii ochii deschisi ?

 Înca nu stiu. Ma duc sa ma culc,sa "supraveghez plafonul" cum se spunea pe la noi. Când dorm,nu mai am nici o întrebare.