Prima plecare la Djibouti. Stiam deja ca trebuie sa ne hidratam,ca o sa fie cald,ca nu vom avea dusuri,ca va fi mai complicat. Totusi,urma sa câstigam cam 3000 de franci pe luna,si aveam sa stam 4 luni. O multime de bani pe vremea aceea. Iar bunicii mei îmbatrâneau,mama nu câstiga grozav,mie îmi trebuiau tot felul de lucruri…o plecare de 4 luni era binefacatoare. În plus,urma sa fim mereu în tinuta de combat,fara ceremonii…doar noi si desertul. Vazusem deja Irak-ul,si Djibouti nu putea fi decât mai simplu. Acolo nu era razboi.
Cine a zis-o pe aia cu « socoteala de-acasa » a zis bine. Djibouti e simpatic pentru expatriati. Pentru noi,trecatori pe la compania de geniu,a fost tare neplacut. Vopseam tancurile armatei djiboutiene,zugraveam scoli,reparam trotuare,faceam garduri de plasa la frontiera cu Somalia. Camarazii de la 1er R.E.C,cei care asigurau frontiera si patrulele la escadron,aveau parte de actiune : niste transfugi,niste dezertori,uneori o incursiune a etiopienilor,mai trageau un foc,mai alergau printre dune… . Noi munceam. Am învatat sa tencuiesc,sa vopsesc,sa rindeluiesc,sa bat cuie,sa pun parchet,sa scot parchet,sa scot cuie,sa fac un zid,sa-l darâm… .Chestii de luptator,nu gluma ! În pauzele de munca,cautam la sonda mine antipersonal si le marcam atunci când le gaseam (rareori).
Într-o dimineata,la 5,ni s-a ordonat sa ne pregatim pentru CECAP. Centrul de Antrenament Comando de la Arta-Plage e singurul centru de pregatire în zona desertica al armatei franceze. Atunci era doar franco-francez,azi vin si americanii,si spaniolii,si olandezii… . Multi vin,toti pleaca. Numai noi ramâneam acolo pentru modulul complet : lupta de infanterie,lupta de geniu de asalt si modulul acvatic. Sa nu va gânditi ca e cine stie ce tehnicitate,în afara metodelor de abordaj/trecere/receptie a obstacolelor : totul se face în ritm normal (alergând,adica,ca sportu-i sanatate) iar la prânz sunt cam 60° C la umbra. Si nu exista umbra. Ratia de apa e de 8 litri pe zi/om,spalatul cu apa dulce e rezervat pentru materiale,oamenii se spala cu apa marii. Somn (cât este) sub niste umbrare si mâncarea- ratii de combat. Trei saptamâni ,dupa care revii la viata de regiment :siesta între 13H00 si 17H00,gara centrala,Morisette.. Si-uite-asa ajunge sa ti se para Quartier Monclar ca fiind o oaza de binefacere : depinde la ce te raportezi.
Eram deja legionar clasa I,si aveam oarecum responsabilitatea oricarui première classe : sa repet ce spune caporalul. Am îmbarcat în GCM-urile regimentului,si ma gândeam atunci ca poate ar fi fost bine sa-mi fac niste prieteni dintre cei afectati acolo definitiv : as fi putut ,eventual,sa mai fac rost de-o sticla de apa…uneori.
La 3 kilometri dupa Ali Sabieh,în drumul spre granita,am trait pentru prima data un schimb de focuri. Etiopieni,somali…cine stia ce sunt ?! Atunci am vazut ca un subofiter nu e subofiter degeaba : un sergent,întins pe capota GCM-ului,tragea cu un FRF-2 dupa niste chestii mici si negre care se-ndepartau.Tin minte ca ni se parea complet inutil sa tragi la o asemenea distanta,mai ales ca între pozitia debout si cea couché a umbrelor acelea nu era nici o diferenta. Apoi,ca orice legionari disciplinati,am recunoscut terenul pâna târziu în noapte. Atunci am priceput ca fie si în plin desert,chiar culcat pe o capota de camion încinsa,chiar si în niste conditii dificile,un sergent e totusi bun la ceva.
Am vazut,de-a lungul anilor,multi oameni a caror viata s-a-ntrerupt la contactul cu plumbul. Dar oamenii aceia,niste haiduci ai nisipurilor care murisera alergând cu fata catre sergentul acela,m-au impresionat foarte tare. Era imposibil sa ai orice fel de resentiment pentru ei,tot asa cum era imposibil sa te gândesti ca ar fi putut sa ne pricinuiasca vreun rau. Ziua ce a urmat ne-a demonstar –din plin- contrariul.
Am terminat CECAP-ul facându-mi un prieten monitor. Nu purta grad,nu tipa,si parea în elementul lui în orele de pregatire fizica. La sfârsitul stagiului,urcând în camion,i-am vazut galonul de sergent-chef pentru prima oara. Îi spusesem de atâtea ori tu încât …era tardiv sa mai repar ceva. Mi-am pus liniuta mea verde pe piept,si a fost prima data când l-am vazut mirat si un pic nervos: 3 saptamâni traise permanent cu certitudinea ca eram subofiter,nu un amarât de 1° classe. Dar mi-a întins mâna,si i-am multumit ca ma scosese viu si-ntreg din stagiul acela. Peste ani avea sa dezerteze,iar într-o seara,pe Igman,în timp ce negociam amplasarea unor baterii de mortiere,l-am vazut venind cu Tigrii lui sârbi. Eram si eu caporal,deja,iar cei cu care eram au fost foarte descumpaniti : mi-am aranjat tinuta,si l-am salutat cât am putut de regulamentar pe militarul sârb care venise sa ne însoteasca. Un legionar de-al meu a deschis gura,a emis o opinie…cum dracu’ sa saluti un pseudo-militar,si sârb pe deasupra !?! si i-am explicat ca sârbul barbos din fata noastra era un ancien adjudant de la Légion Etrangère care hotarâse sa-si duca razboiul lui,în tara lui. O luna întrega,în sectorul acela,niciunul dintre noi nu a avut a se teme de nimic : în fiecare seara ,dar în fiecare seara,Sabjiç venea personal cu planurile companiei lui iar noi le dadeam (sau nu) voie sa-si faca patrulele pe munte. Apoi,când generalul Morillon a priceput ca avea sub comanda lui câtiva legionari car fusesera camarazi cu câtiva sârbi si câtiva croati iar aceia comandau diferite sectoare d’en face,lucrurile au luat o intorsatura de-a dreptul civilizata : vorbeam,stabileam,si totul era sub control. De fapt,rareori oamenii nu reusesc sa se-nteleaga,daca vor cu adevarat.
As fi lasat cu totul aceste amintiri atunci când am venit sa-mi încerc norocul în România,în urma cu 15 ani. Când vrei ceva cu tot dinadinsul,sfârsesti prin a te autoconvinge ca orice rau e,de fapt,bine. Într-o dimineata,la Clinceni,un locotenent-major mi-a povestit cum fusese amendat de un controlor de autobuz pentru lipsa de bilet de calatorie. Bine,am zis eu,dar sunteti ofiter,erati în uniforma…nu i-a fost jena sa insiste,sa va amendeze ? Nu,sigur ca aluia nu-i fusese nici un fel de jena. Am continuat sa ma mir timp de un an : oameni incongruenti cu locul în care traiau,unii dintre ei foarte inteligenti,altii foarte uzati,toti foarte tristi. Eu capatasem încet-încet un statut aparte,aveau încredere în mine ca nu sar gardul nici la propriu si nici la figurat,si uneori petreceam nopti întregi vorbind despre tari straine,despre planuri de viata,despre orice,despre nimic… . Într-o noapte,pe când ma ocupam cu batutul la masina al unor caracterizari (niste tipizate bizare,pe care comandantii le întocmeau pentru subordonati) am luat o foaie dintr-aia si am început sa scriu pe ea : « se avanseaza la gradul de general caporalul…pentru fapte deosebite pe câmpul de lupta din fata unitatii,pentru conducerea unui avion MIG-29 fara permis,pentru comanda unei unitati de misiuni speciale sub focul inamicului din bucatarie,etc » . În timp ce scriam,usa cancelariei s-a deschis si a intrat un capitan,seful Geniului. « Ce faci,dom’le ? » Pai,zic eu,ce sa fac,scriu la astea… . « Si ce scrii ? Ia sa vad ! » Ma cam înverzisem,ce-i drept. Ia capitanul C. hârtia din masina de scris,citeste,citeste…si nu-i vine sa creada. « Sa te duci dimineata cu ea la comandant,sa ti-o semneze ». Am înteles,domnule capitan,zic si eu,si încerc sa ma fac mic sub birou.
A doua zi,dupa prânz,capitanul era ofiter de serviciu pe batalion. Apelul,trei discutii cu seseceii…si (în mod normal) ar fi trebuit sa mergem fiecare pe la treburile noastre. « Ia vino-n-coace,caporale ! Ia du tu batalionul la subunitati ! » Si atunci am avut si eu momentul meu de glorie : nu numai ca eram într-o unitate de misiuni speciale,dar atunci,în ziua aceea,pret de vreo 10 minute,am comandat chiar un batalion. « Ardealul » a sunt bine în aerul de toamna târzie,bilger-ii au ropotit frumos pe asfaltul grunjos,si pe masura ce ne apropiam de subunitatile noastre îmi auzeam colegii : hai bai,ne mai plimbi mult ? Am încercat atunci,toata dupa-amiaza,sa facem un fel de joc de roluri. Am ramas toti afara,si –pe rând- fiecare a comandat batalionul timp de 5 minute. Capitanul care era de serviciu nu întelegea ce se-ntâmpla,ajutorul lui nici atât : faceam de bunavoie instructie de front,bateam pas de defilare,cântam…fara sa ne oblige nimeni ! De fapt,avusesem nevoie doar de câteva minute pentru ca fiecare dintre noi sa aiba o imagine a ansamblului nostru. Si,cu toate ca toti înjurau serviciul militar (voluntar,în plus,la parasutisti) cu toate ca « baga-mi-as pula-n ea de-armata » era leit-motiv-ul acelui batalion,atunci si de-atunci înainte,cât timp am mai stat acolo,am fost mândri de ceea ce am fi putut fi : soldati. Beretele începusera sa fie purtate cu chic, tinutele aranjate de 20 de ori pe zi,iar cadrele nu prea întelegeau de unde venise schimbarea. Mult timp m-am gândit ca daca cineva ar fi stiut sa ne dea putina mândrie,putina demnitate prin noi însine…poate ca anul acela ar fi ramas altfel în amintire. Eu,care îmi doream sa ramân acolo,as fi fost cucerit definitiv :nu de conditiile de viata (erau precare pentru militarii de cariera,ce sa mai spun de ceilalti !) ci prin ambianta.
Dar nu s-a-ntâmplat asa,iar atunci când peste ani am vorbit cu unul din fostii mei ofiteri de acolo,mi-a spus :
« De ce sa va fi facut astea ? Oricum urma sa plecati ! » Da,e adevarat,dar timpul pe care îl acorzi unui lucru,fie ca e din dorinta,fie ca e din obligatie,din moment ce-l dedici lucrului acela,nu e pacat sa nu-l transformi în ceva de calitate ? Si-n lucrurile rele e ceva bun,d-apai în cele bune ! Iar armata,orice armata,are avantajul asta –unic- de a putea lega oamenii prin simboluri,prin efort,prin maruntisuri, prin eroism-uneori,prin corvezi-de multe ori,…si prin faptul ca niciodata nu stii la ce sa te-astepti. E-un farmec aparte,si e pacat sa ai ocazia sa-i dai viata si sa nu o faci. Si e si mai pacat sa-ti bati joc de asta.Asa credeam si-atunci,si-asa cred si-acum.
Dac-ar trebui sa desenez,sau sa scriu care e reteta Legiunii Straine pentru a face légionnaire un jour,légionnaire toujours,n-as stii s-o fac. Mirosul de Javel,balai-serpillere, corvées chiottes,chestii care se transmit din caporal în caporal de zeci si zeci de ani,desenul flamme Légion care ramâne întiparit în mintea celui care serveste o luna sau o viata…naiba stie ! Ceea ce e sigur e ca e o reteta care functioneaza,si chiar daca multe nu sunt tocmai ortodoxe prin curtea noastra,sentimentul de apartenenta la o întreprindere comuna e unic în felul lui. Ce pacat ca acasa nu exista asa ceva : o întreprindere comuna !
.jpg)
